Au luat-o razna și sănătoșii

Categoric, atmosfera din întregul fotbal românesc a devenit mai mult decît toxică, victime căzîndu-i, pe rînd, cei la care ne așteptăm, iar mai de curînd și alții pe care nu i-am fi bănuit vreodată. Ultima și cea mai ciudată îmbolnăvire s-a manifestat la Timișoara, acolo unde, culmea!, Olăroiu a fost destituit după o victorie. Și nu una oarecare, ci împotriva Farului din Constanța, una dintre echipele din provincie care, alături de Cluj și Timișoara, constituie grupul de presiune asupra abonatelor la podium. Măsura este greu de înțeles pentru spectatorul timișorean, ca de altfel pentru orice om preocupat de fenomenul fotbalistic în general și se explică eventual doar prin foamea de performanță a patronatului echipei. Numai că, iertați-mi fie bănuiala, dumnealor văd performanța exclusiv în maniera Abramovici, lucru teoretic posibil. Aș zice chiar că numai teoretic aici, în România, unde banii nu sînt chiar produs vagonabil, ca la Abramovici și implicit, nici jucătorii cu care să faci peste noapte o echipă bici care să mai și plesnească. Vreau să spun, pur și simplu, că dacă nu vorbești de miliarde sau măcar sute de milioane de dolari cu care să cumperi peste noapte niște superstaruri pe care, apoi, să le închegi într-o echipă în cîteva luni, totul sub comanda vreunui Capello sau Mourinho, atunci totul seamănă a glumă proastă. Aflăm din ziarele de ieri că suma pusă la bătaie o dată cu aducerea lui Hagi pe bancă este de 35 de milioane de dolari. O-ho-ho!, mare chestie pentru România, îți vine să zici. Numai că, trei rînduri mai la vale, afli că cele 35 de milioane sînt banii pe un cincinal! Adică doar vreo 7 pe an. Ceea ce, cred eu, îți poate asigura doar un parcurs decent în campionat și un oarecare confort, inclusiv psihic, jucătorilor. Dar ca din acești bani să țintești direct grupele Ligii Campionilor mi se pare nițeluș absurd. Care-i alternativa? Păi, una singură, cea pe care suporterii echipei o vedeau ca fiind singura posibilă: nu Hagi, nu Crăciunescu, văzuți acolo doar ca niște lovituri de imagine, ci crearea, cu Olăroiu la cîrmă și cu lotul existent (plus niște achiziții noi, mai ales din zonă) a unei echipe ale cărei principale calități să fie atașamentul față de club, dragostea de locul acesta binecuvîntat numit Timișoara. Care i-a dat țării pe Phoenix, nu pe Guță și Vijelie și care, privind astfel lucrurile, i s-ar potrivi mai degrabă lui Olăroiu decît lui Gică Hagi. Poate mă înșel eu. Dar dacă nu?