Astăzi este Sfântul Antonie cel Mare

Sfântul Antonie cel Mare este printre cei dintâi care s-au desprins cu totul de zarva și de patimile lumești și s-au retras în adâncul pustiei, pentru că acolo, prin asprimea vieții, prin meditație adâncă și prin lucrul mâinilor, să trăiască din plin bucuriile întâlnirii cu Dumnezeu încă din această viață. Ajuta pe cei necăjiți
Cu Sfântul Antonie s-a împlinit încă o dată cuvântul Evangheliei:
“Că nu se poate ascunde cetatea care stă deasupra muntelui”. Căci, pe cât se afundă mai în adâncul pustiei, ascunzându-se de oameni și pornind în viața cea sfântă, cu atât mai mult se auzea despre el. Și îl căutau mai ales necăjiții lumii aceștia, bolnavi de tot felul, dar și suflete dornice de călăuza sigură spre împărăția lui Dumnezeu.
Mai ales prin el, dar și după el, pustiurile sterpe ale Tebaidei Egiptului au început să se umple cu schituri și cu mănăstiri în care mulțimi nenumărate de tineri și vârstnici duceau o viață asemenea îngerilor, sub înrâurirea duhovnicească a marelui Antonie. Pe drept cuvânt el a fost numit “Părintele Părinților”.
Copilărie
Viața lui, cuprinsă în 94 de capitole, a fost scrisă de Sfântul Atanasie cel Mare, care l-a cunoscut îndeaproape. Sfântul Atanasie cel Mare, care a fost de față la sinodul I ecumenic, la Niceea, și a fost în delegația care a redactat Crezul, a fost mai apoi patriarh al Alexandriei și, din când în când, se retrăgea în pustie și lua putere de la Sfântul Antonie cel Mare, mai ales când era foarte prigonit de arieni. Era atât de apropriat de Sfântul Antonie, încât îi turna apă când acesta se spăla pe mâini; era ucenicul și prietenul lui.
Sfântul Antonie cel Mare s-a născut în satul Come din sudul Egiptului, lângă orașul Heracleea, către anul 251. Pe vremea aceea, creștinismul încă nu era eliberat cu totul, ci se află sub persecuția marilor prigonitori Dioclețian și Maximian.
Părinții lui, oameni foarte bogați, l-au crescut în dragostea de Dumnezeu și în dreapta credință, dar au murit amândoi când tânărul Antonie abia împlinise 18 ani. A rămas orfan, împreună cu o soră a lui mai mică – doi copii orfani, stăpâni însă peste multe avuții.
Căuta înțelepciune la bătrâni
Mergând foarte des la biserică, tânărul Antonie a auzit într-o zi un cuvânt din Evanghelie, acel răspuns dat de Iisus tânărului bogat: “Vinde tot ce ai și împarte săracilor, și vei avea comoară în cer. Apoi vino și urmează-mi Mie”. Aceste cuvinte l-au încurajat foarte mult; socotind că erau spuse și pentru el, a împărțit la săraci toate ogoarele și toate averile pe care le moștenise de la părinți.
Pe sora lui a încredințat-o unui grup de fecioare care trăiau retrase, ducând o viață curată și temătoare de Dumnezeu, iar el a rămas într-un loc singuratic, aproape de satul lui, ducând pe cont propriu o viață pustnică, mișcându-se în jurul satului lui, unde erau, din loc în loc, bătrâni mai în vârstă care trăiau o viață foarte aspră și se hrăneau mai mult cu Sfânta Scriptură.
Nu erau mănăstiri în timpul acela. Tânărul Antonie mergea la acești bătrâni înțelepți și culegea de la ei tot ceea ce simțea că este mai de folos pentru viața lui. Râvna lui era așa de mare, încât, ori de câte ori auzea de vreun pustnic, se ducea să-l vadă și să trăiască măcar puțină vreme în preajma lui, ca să culeagă de la el merinde pentru suflet, din învățăturile și din chipul viețuirii lui.
Rugăciune și post
“Era ca o albină înțeleaptă”, spune Sfântul Atanasie despre el. Părintele citează și rezumă “Viața cuviosului părintelui nostru Antonie” de Sf. Atanasie cel Mare, în Smeri, vol. II, București 1988 (PSB 16), care culegea întru sine hrana pentru suflet, din florile virtuților lor.
De la asemenea nevoitori a învățat el postirea cea aspră, privegherea care luminează mintea, îndelunga răbdare, credința și dragostea de Dumnezeu și iubirea de oameni. Era foarte cuminte, foarte curat la trup și la suflet și știa foarte multe lucruri, era un fel de enciclopedie vie pentru acele timpuri. De aceea era foarte iubit de săteni și de toți cei care-l cunoșteau. Și el însuși îi iubea pe toți. Cei bătrâni îl iubeau ca pe un fiu, iar cei tineri ca pe un frate bun al lor.
Dar tânărul Antonie știa că lauda îngâmfa, strica și sărăcește viața duhovnicească. De aceea s-a retras mai departe, într-un mormânt părăsit, și a început să trăiască acolo, iar unul din prietenii lui îi aducea pâine – la început la câteva luni, apoi la un an, apoi la doi ani. Și el stătea acolo și se ruga zi și noapte, sporind în apropierea de Dumnezeu.
Mânca o dată pe zi, după apusul soarelui, puțină pâine cu sare și apă. Uneori ajuna câte două sau trei zile. Toată noaptea o petrecea în rugăciune, iar puțina odihnă pe care și-o îngăduia era pe o rogojină sau pe pământ gol. Haina lui era o pânză de sac și un cojoc pe deasupra, când îi era frig. Folosea toate mijloacele să-și supună trupul sufletului și sporea foarte mult, cu adevărat.
(Părintele Sofian BOGHIU, www.resurse-ortodoxe.ro)