Asta e Moldova mea!

Cine să mai scrie și cine să mai citească, azi, pasteluri-reportaj? „Verzi sunt dumbrăvile spânzurate de coastele dealurilor tale…” sună, la început de veac XXI, de-a dreptul hazliu. Până și în „Cartea Oltului”, ori în „Țări de piatră, de foc și de pământ” descoperi prea multe vocative și bombasticisme bogziene spre a mai reîntâlni emoția ce șiroia acum șapte decenii.
De regulă, lectura „omului recent” sare peste descrierile de natură – dacă s-o mai încumeta scriitorul să le așeze în pagină – mai demnă de interes devenind calitatea asfaltului decât registrul nuanțelor proaspete de verde cald și crud și pur. De la bun început așezându-mă sub semnul desuetudinii, cutez, totuși, o „repede ochire” dintr-o margine în cealaltă a orizontului moldav, urmărind mai degrabă norii, crestele, florile, ploaia, curcubeul, decât prea lumeștile frământări (electorale) întâlnite la tot pasul. Răsuflarea muntelui prinde să se simtă și capătă adevărată solemnitate de-ndată ce-ncepe defilarea brazilor seculari vestind Mănăstirea Neamț. Concertul clopotelor e cu totul unic nu numai în Moldova, și așa cum Iorga spunea că orice român este dator să vadă Iașul, cu egală îndreptățire s-ar putea îndemna drumețul să asculte, barem odată în viață, clopotele marii mănăstiri. Te înalță și te curăță de gânduri rele.
Din pricina lucrărilor de restaurare probabil, a dispărut minunăția plantelor agățătoare ce dădea căldură pietrei seculare: zidurile par, acum, austere și morocănoase. În cimitir, la osuar, grămezile de cranii din sec. XVIII-XIX, parcă-s ilustrație la postulatul lui Democrit: „Lumea e-o scenă, viața un act; ai venit, ai văzut, ai plecat.” De mulți ani a dispărut țeasta frumoasei grecoaice Calypso, a cărei poveste nutrită din intrigă și mister s-a tot șoptit aici, în împărăția morților, până când un nesăbuit a sfeterisit craniul grecoaicei, ucigând-o a doua oară, când i-a amuțit legenda…
Nici la Mănăstirea Sihăstrie nu-i știuta revărsare de corole și petale, fiindcă încă nu-i anotimpul daliilor; atunci, văzută de sus, curtea mănăstirii e-o tapiserie cu hore de chipuri și flori. La mormântul lui Cleopa, o mulțime tăcută – oameni simpli, fețe aspre, mâini muncite – cinstește, cu lumânări în mână, amintirea unui învățător pe care, unii, poate l-au cunoscut și i-au urmat sfaturile cândva… Coborâm serpentinele pe la Petru Vodă și ajungem la coada lacului Bicaz, unde nici acum, după ani de azile, nu-s terminate reparațiile la viaduct! De la Broșteni, o tăiem peste Puzdre. Împărăția liniștii. Grosul turiștilor încă n-a descoperit traseul. Zăpadă, alături de ciuboțica cucului. În vale, se despletesc merii înfloriți – și-mi amintesc versurile unei poete de prin Humor: „Primăvara a-mbrăcat / Broderia gerului / Prinsă-n coama mărului / La-nțărcatul mielului…” După o curbă oarecare intrăm brusc în nori, apoi ajungem deasupra. Peste câteva sute de metri, din nou sub nori: aici, plouă. Iar urcăm: soare, curcubeu. Am numărat pe puțin 11 nuanțe de verde, de la cel sobru, închis, mohorât (molizii cu creștetu-n cer) la gălbuiul mugurilor acestei primăveri, plus sumedenia de tonuri intermediare date de frunza proaspătă a arinilor, de palma podbalului încă necolbăit, de panașul ferigilor, de mugurii firavi ai smeurișului. După un popas în ambianța deschisă și primitoare de la „Lucreția”, urcăm obcinele spre Ciumârna, locul în care poți propti scara-n cer, ca, de acolo, să ai cum cerceta frământarea crestelor părând acum a se naște și orândui, la ceasul facerii lumii. Din păcate, un idiot ne-a făcut țăndări popasul de liniște de la „Palmă”, dând la maximum bumba-bumba în boxele jeep-ului cu număr de București…
Deși sezonul e abia început, la Sucevița se vorbește mai mult nemțește și englezește. Acuș-acuș începe marea năvală, inclusiv cea autohtonă, când braniștea dintre Secu și Sihăstrie va fi literalmente sufocată de corturi, mașini și grătare cu mititei. Prin alte țări există reguli, utilități, amenajări, sancțiuni, patrule. La noi, mii de oameni sunt lăsați absolut de capul lor, să se spele și să-și facă nevoile în același pârâu potopit de gunoaie… Pretutindeni, duminică fiind, am trecut pe lîngă încrâncenate adunări electorale, am primit fluturași, ne-au zâmbit din poze foști și viitori primari, am auzit crâmpeie de discursuri – toate aflându-se într-un vizavi totuși discutabil cu spectacolul înfrățirii grâului și înfloririi castanilor. Drept pentru care mi-am amintit spusele lui Marc Aureliu despre mama natură: „Din tine purced toate, în tine sunt toate, în tine se reîntorc toate…”