”Viața bate filmul!” – o binecunoscută zicere – e dovada că cineva a trăit o întâmplare și mai și decât și-a putut închipui un scenarist îndrăzneț ori un scriitor cu imaginație, sau a aflat despre ea. De regulă, cărțile inspirate din realitate dobândesc astfel autenticitate și perenitate, uneori generând scenarii de film.
Cert este însă că, vrând-nevrând, se întâmplă mereu câte ceva care aduce pe buzele oamenilor rostirea pomenită, faptele adeverind fără tăgadă întâietatea vieții ce inspiră arta, nicidecum pe cea a romanelor ori a filmelor care – vezi bine – ar putea inspira viața cuiva. Iar succesiunea dintâi e firească, întrucât omul are libertatea propriilor alegeri, loc unde, dacă sinceritatea și curajul fac casă bună cu adevărul, întâmplările nu lasă în urmă regrete, ci o viață reușită, uneori demnă de cărți și filme.
Din nefericire însă, rareori sinceritatea față de sine și curajul își găsesc locul în om, mândria și confortul fiind mai tari decât adevărul.
De aceea sunt destui oameni care, marcați de frustrări și de neisprava personală, zac supuși unui soi de inocentă comoditate, așteptând și nădăjduind până la vârste măricele ca, într-un viitor nedefinit, să trăiască o viață ”ca-n romane” ori precum în filmele hollywoodiene cu happy-ending.
”Vinovată” este gândirea magică, rezultat al refugierii lor prea îndelungate în lumea basmelor la vremea copilăriei, iar mai apoi în cea a filmelor. Sunt cei care atunci, demult, fie nu au avut condițiile dezvoltării propriilor talente, fie nu au avut curajul de a se opune direcționării parentale, deși proveneau din ”familii cu posibilități”; știuta rostire autoritară: ”Eu știu ce-i bine pentru tine!”, deși bine intenționată, dovedindu-se de cele mai multe ori tare departe de simțirea și aptitudinile reale ale copilului!
Așa se face că adulților trăitori în iluzia basmelor, a romanelor și filmelor amintite li se potrivește de la o vreme concluzia epigramei lui Cincinat Pavelescu: ”Vă spun acum, fără umor,/ Făcând bilanțul vieții mele,/ Că toate au un timp al lor:/ Atunci când nu ai timp de ele!”
Întrucât la fiecare vârstă mi-am făcut timp pentru ce am simțit că mă cheamă – nefiind vorba doar de consum și ”distracții”! – vestea primită în urmă cu puțin timp pe mesageria privată m-a bucurat, dar nu uimit: ”Am publicat o carte, am făcut un film și am pregătit o expoziție foto; cu imagini și întâmplări din vremea noastră de atunci. Evenimentul va fi la Cluj. M-aș bucura să îl prezinți tu, fiindcă tu ne cunoști cel mai bine”… Îmi scrisese Paul din Germania, unde se mutase… Dar, să o iau cu începutul…
Era prin 1980, când afişul unei expoziţii fotografice m-a dus în sala mică a Casei Universitarilor din Cluj. Autorii, doi studenţi la medicină – Paul Prodan şi Dan Rusu – veniseră acolo cu imaginile trudite în două-trei toamne, la boncănitul cerbilor. Emoţionaţi şi tăcuţi, mândri de ispravă – era vremea laboratoarelor improvizate, a aparatelor „de mărit” cu sertar de filtre „color” – m-au simţit de la primele vorbe, invitându-mă cu ei în viitorul septembrie . Aşa am descoperit Suhardul, muntele care avea să mă lege statornic până în ziua de azi. Aşa am descoperit alergătura fericită cu aparatul foto de pe o culme pe alta, după cum, dintre molizi mă chemau glasurile cerbilor.
Erau dimineţi geroase, cu ceaţă lipicioasă şi grea, amiezi istovite de soare, dezmorţind zumzăitoare roiuri, urmate de amurguri sângerii prelinse pe orizont. Şi, mai ales, erau cerbi. Mulţi. Iar eu mă apropiam de treizeci de ani şi nu ştiam ce-i oboseala. Cu scule fotografice modeste şi filme color procurate „pe sub mână”, mă pomeneam nu o dată înconjurat de alaiuri de nuntă: douăzeci de ciute cu viţei şi doi-trei cerbi „lăturaşi”, înfruntându-se cu stăpânul „haremului”. Prins în tumultul acelor dueluri pure mi se întâmpla adesea să înţepenesc minute în şir, făcându-mă una cu vreo cioată, cu obiectivul la ochi, tremurând de încordare, dar neîndrăznind să mişc, spre a nu tulbura vraja. Și cerbii trăpau pe lângă mine, răsuflând amplu, zgomotos, cuprinși în nori de abur, ca nişte fiinţe celeste.
De atunci, anii au trecut, nu puțini… Și viața ne-a despărțit îndelungată vreme… Pe unii purtându-i pașii prin alte țări… „Viața” însă e doar un fel de a zice, spre a fugi de răspunderea propriilor alegeri.
Așadar, de curând, toți trei ne-am regăsit la Cluj!…. Ce ceasuri!… Căci pe afișul manifestării scria: ”La cerbi, după 45 de ani”, cartea semnată de Paul intitulându-se: ”Farmecul ținuturilor sălbatice”: povestiri scrise cu inima, îmbogățind eco-literatura.
Ne-am regăsit apoi și în film, fiecare cu chipul său de atunci, un lucru fiind sigur: toamnele muntelui, precum toate anotimpurile sale – viața sălbatică, adică – ne-au fost de neînlocuit dascăli până în ziua de azi.
