Praful este cel mai mare dușman al nostru. Praful se depune peste gândurile și amintirile noastre. Praful ne împiedică să vedem lumea reală. Se așterne pe geamul prin care privim lumea și ne întunecă gândirea, dă o nuanță gri asupra percepției noastre despre lume.
Praful se așterne ușor peste copilăria noastră și ne face să uităm de clipele nevinovate ale copilăriei, de singurele clipe care au contat cu adevărat în viață. Acele clipe ale copilăriei au fost de fapt clipele în care am trăit în adevăratul sens al cuvântului.
Ce extraordinară e o zi din viața unui copil! O zi fără răutate, minciună sau griji. O zi de bucurie, vise și speranțe. Dar, odată ce începem să creștem, praful se depune peste amintirile noastre și încet, încet uităm cine am fost, uităm cine suntem. Dacă am înlătura praful, atunci am avea ochii curați și am putea găsi răspuns la întrebările care ne frământă, care nu ne lasă noaptea să închidem nici un ochi. Dar problema e că noi nu ne gândim să înlăturăm praful. Ne-am obișnuit cu existența lui și în atrofierea noastră am ajuns să-l privim, nu ca pe un dușman sau ca pe un intrus, ci ca pe o parte integrantă a ființei noastre.
Dar praful nu se așterne doar peste amintiri și gânduri. Cel mai afectat sunt din cauză că praful se așterne peste foaia albă de scris. Praful de pe foaia de scris e indicatorul neputinței mele. Iar de ceva timp, praful a acoperit în întregime foaia, astfel încât acesta nici nu se mai distinge de obiectele din jur. Praful îmi acoperă cuvinte abia scrise, le astupă mirosul de cerneală și le face să dispară în neant. Praful înfundă penița stiloului atunci când îl ating de foaie. Ce să fac eu atunci când acest dușman de temut îmi ucide până și cel mai bun și de încredere prieten al meu, stiloul?
Ar trebui să-mi umflu plămânii cu aer și să suflu tot praful din jurul lui. Dar cum să-mi umflu plămânii cu aer când ei sunt deja plini cu praf? Iar atunci când suflu asupra foii să împrăștii praful, mai tare o acopăr. Praful e cel ce mă ucide lent în fiecare zi. Însă acest praf nu e un praf obișnuit, nu e un praf fizic ci e un praf rezultat din dezamăgirile și temerile mele. De aceea e așa de puternic. Ar trebui să apelez la voința mea de a mă ridica și de a învinge dar și aceasta e ruginită și plină de praf.
Așadar, un lucru aparent nesemnificativ și lipsit de importanță a reușit să-mi vină de hac și să mă facă aproape să renunț.
Un singur lucru poate să șteargă praful ce acoperă sufletul. Rugăciunea. Rugăciunea este leacul sufletului bolnav și al prafului rezultat din vise neîmplinite, dezamăgiri și temeri.
Doar strigarea cu umilință spre Dumnezeu poate reda unui om bucuria de a trăi. Putem învinge praful și neputința doar atunci când recunoaștem că suntem neputincioși. Doar atunci când punem în centrul nostru smerenia și alergăm sinceri spre Adevăr. Doar atunci putem împrăștia praful! Dar acest lucru nu este ușor. Ci dimpotrivă, e cel mai greu lucru cu putință. Asta fiindcă omul este mândru și nu acceptă să-și vadă defectele, nu acceptă să îngenuncheze sau să se roage. Omul ar crede mai degrabă în nimic decât în cineva superior lui. De aceea oamenii nu reușesc să-și îndeplinească visele, pentru că nu-și pun nădejdea în cine trebuie.
Așadar, nu putem șterge praful ce ne acoperă decât prin cel mai simplu și mai greu mod, recunoscând că praful rezultă din neputință și dezamăgiri. Aceasta e soluția celui mai de temut dușman, recunoașterea sinceră a realității, smerenia.
Paul Cătălin BONDAR
Student la Universitatea Al. I. Cuza Iași,
Facultatea de Filosofie și Științe Social Politice,
anul III
