ARHEOLOGIE

Vechile noastre orașe (Iași, Suceava, Târgoviște, București) își au îngropate maldăre de amintiri sub asfalt. La Iași, orice excavație în perimetrul central (i se spunea cândva „dricul târgului”, de la arhaica denumire a drugului-inimă a căruței) te pogoară în istorie. Cu vreo 30 de ani în urmă, am călătorit cu barca de cauciuc pe sub actualul centru civic al urbei – filmului pe care l-am făcut atunci, transmis de câteva ori la TVR, nu izbutesc să-i dau de urmă în arhiva Televiziunii. Dar i-am revăzut câteva cadre pe viu, în aceeași zonă, unde Primăria a încercat să croiască un pasaj pietonal subteran în capătul străzii Sf. Lazăr. Și-au apărut vechile zidiri! Cam pe acolo era amplasată cândva vama domnească, la întretăierea celor două mari drumuri, al Țarigradului și al Tartariei. Și tot pe acolo se încrucișau galeriile subterane semi-inundate, într-un păienjeniș ce n-a stârnit prea mult interesul edililor, câtă vreme acolo s-au împlântat fundațiile blocurilor de locuințe cu 8 etaje, ale Tribunalului, Teatrului „Luceafărul” și fostei Bănci agrare (oribilă construcție!) Cum s-or fi dat avizele de descărcare arheologică? Sau pe atunci nu se cereau? Mister! Și iată că Primăria, scoțând la lumină vestigiile, a trebuit să sisteze construcția pasajului, după ce a investit o groază de bani și a deviat circulația în zona centrală. Probabil, traiectul pasajului va fi redesenat: încă nu se știe cum, nici cu ce noi costuri… Am recunoscut, într-o frântură de arcadă, bolta uneia dintre galeriile adiacente în care n-am putut intra cu barca din pricina tavanului prea jos. În subterana centrală însă, putea naviga și-un vaporaș! Să recunoaștem că ignorăm rostul acestui oraș de sub oraș și nici nu ne închipuim câtă viață a pâlpâit și „a ars” în tainițele acelea cu rol hotărâtor în însăși existența Iașilor! Ceea ce astăzi considerăm a fi oraș, cu trei veacuri în urmă era cu premeditare așezat sub zodia provizoratului, fapt ce a condus în repetate rânduri la edificarea unui meta-oraș, un fel de Pays de Merveilles din paiantă, o alveolă-decor menită să găzduiască viața târgului până la năvălirea primului pâlc ori podghiaz. Ar fi riscant, desigur, să identificăm aici o anume filosofie a moldoveanului mereu aflat sub vremi, dar probabil că, alături de metafora îngropării viei până trece crivățul, nevoia și șiretenia i-au arătat că-i mai înțelept să ofere furiei dezlănțuite a tătarului spectacolul de apocalips al unui oraș-decor arzând cu flăcările cât plopii, în acest mod și în același timp ferind, păstrând, ocrotind adevăratul sâmbure al vieții orășenești. Și când orașul-butaforie ardea, ieșenii apelau la ocrotirea pietrei de la Răpidea, în incinta mănăstirilor-cetate, imposibil de cucerit într-un asediu-fulger, și în nesfărșitele hrube și galerii întrețesute după un plan amintind păienjenișul subteran din „Misterele Parisului”. Așa încât într-un oraș care n-a prea avut dreptul la piatră, dialogul constructorului ieșean cu eternitatea îl întâlnești, azi, fie în etajul superior (mănăstirile întărite fiind așezate, de regulă, pe forme de relief dominante), fie în etajul inferior, al subteranelor care, din când în când, își ițesc câte-un umăr de piatră, ieșind nechemate (și nedorite) la lumină. Ehei, dacă piatra ar vorbi!…