ARHEOLOGIE CULTURALĂ

Am evocat, mai de mult, un neobișnuit document semnat, în 1988, de o singură parte (ministrul culturii de la Chișinău, Cușnir) ca pe un prim pas către o eventuală dezghețare a relațiilor culturale dintre Republica Moldova (pe atunci, RSSM, adică, sovietică) și România. Reproduceam, atunci, textul din amintiri. Iată că, răscolind vechi hârțoage, am găsit originalul, împodobit cu ștampila Ministerului Culturii, rotundă și mare cât o șapcă de milițian. Îl recitesc cu emoție – parcă vine de departe, dintr-o altă viață! Textul (desigur, cu litere chirilice) se intitulează „Propuneri cu privire la relațiile de colaborare în domeniul artei teatrale, muzicale și cinematografice între instituții de creație ale RSSM Moldovenești și RS România”și era adresat Ministerului Culturii de la București și Ambasadei URSS în România. Ei, și – veți spune – ce importanță mai poate prezenta acum o Convenție utopică, nevalidată, rămasă în etern stadiu de proiect? Cum se va vedea, documentul depune interesantă mărturie asupra dorinței reale a basarabenilor de a înfăptui barem parte a dezideratului „unire prin cultură”, vizavi de indolența (dusă până-n pragul nesimțirii) părții române. Ne aflam, nu uitați, în 1988. R.S.S. Moldovenească era sub stricta ascultare a Moscovei, dar mișcarea de redeșteptare națională căpătase proporții. Ministerul Culturii de la Chișinău avea dreptul să angajeze colaborări cu, să spunem, RSS Uzbecă, ori RSS Belorusă, dar nu și cu Bucureștiul: relațiile externe le gestiona numai și numai Moscova. Ceea ce ministrul Gh. Cușnir și-a permis să ignore, cutezând un gest care (alături de alte câteva) avea, până la urmă, să-l coste postul. Textul „Propunerilor” l-a moșit câteva ceasuri bune împreună cu subsemnatul – care, la rându-i, n-avea nici urmă de împuternicire pentru astfel de tratative. Deci, două ilegitimități flagrante – și cum minus cu minus dă plus, „Propunerile”, atât de ilegal pornite, aveau să ajungă taman la destinație. Degeaba, însă!… Basarabenii se străduiau să scape de tutela sufocantă a Moscovei, care avea grijă să oprească mai toate invitațiile trimise de partea română și să sleiască orice tentativă de apropiere culturală, suspicionată preventiv de „naționalism”. Și ce mari năstrușnicii combinaseră autorii? De-a dreptul banalități: organizarea anuală de turnee teatrale pe bază de reciprocitate, participare basarabeană la principalele evenimente culturale din România, schimburi de actori, regizori, scenografi, soliști, școlarizarea a 15 studenți de la Chișinău la Institutul de teatru și artă cinematografică de la București („măcar să învețe bine limba” – mi-a spus ministrul… în rusește), apoi numeroase alte reciprocități, indicându-se (sub evidenta influență a Postului de radio Iași, mult ascultat în Basarabia) sumedenie de colective artistice din Iași, Botoșani, Bacău, Galați ș.a. În contra-partidă, basarabenii evoluau la noi. Chestiuni pe care, azi, le-am încadra în cea mai banală normalitate. Dar atunci era atunci! Odată textul ajuns la Ambasada URSS de la București, atașatul cultural Dănilă declară că îl susține (bătea vânt de libertate peste Prut și rușii erau dispuși la concesii). „Dar – mi-a spus – ai să vezi că se poticnește la voi.” Și chiar așa a fost: s-a opus hotărât cea mai interesată parte – românii! Președinta Consiliului Culturii, Suzănica Gâdea, a citit de două ori textul în fața mea și a concluzionat: „Drăguță, dar asta nu se poate!” Nu s-a ostenit să și argumenteze de ce nu se poate… Păstrez această iluzorie Convenție îngălbenită, document al unor speranțe biruite de prostia suverană. În felul lor, amândouă românești: și speranța, și prostia.