Arezanul viilor. Dragobete.

Denumirea populară a lunii februarie, Faur (Făurar), este legată de meșterii fauri, lucrători ai fierului, care pregătesc uneltele de muncă, ascut sau confecționează fiarele sau cuțitele de plug înainte de deschiderea sezonului agrar. Pentru că are numai 28 de zile, 29 în anii bisecți, Faur este considerat fratele cel mic al lunilor anului. Timpul reflectă capriciile copilului Faur: când râde și zâmbește e frumos, când plânge bate viscolul, când e supărat da ger de crapă pietrele. În februarie se încheie șezătorile și, împreună cu acestea, distracțiile tinerilor din serile și nopțile lungi de iarnă. Apropierea sezonului agrar aduce în plin plan preocupările economice: îngrijirea atentă a vitelor de muncă, repararea uneltelor, pregătirea semințelor pentru semănat etc.
1 februarie – Arezanul Viilor
Cu o zi înainte de Ziua Ursului (Stretenia), în unele așezări din sudul României se desfășoară un ceremonial bahic, de origine tracică, numit Arezanul sau Gurbanul Viilor. În dimineața zilei de 1 februarie, bărbații mergeau la plantațiile de viță de vie, de obicei în săniile trase de cai. Înainte de plecarea din sat se striga: „Hai să mergem la Gurbanu!”. Ajunși în câmp, fiecare proprietar își tăia, de la vița sa, câteva corzi cu care se încingea peste piept și își făcea cununiță pe cap și cingătoare la brâu. Dezgropa apoi sticla sau plosca cu vin îngropată toamna și se întâlneau cu toții în jurul focului aprins pe o înălțime. Acolo se mânca, se bea, se juca în jurul flăcărilor, se sărea peste foc, se stropea vin peste jăraticul încins. Seara, bărbații se întorceau în sat, cu făclii aprinse în mână, și continuau petrecerea pe grupe de familii. Este posibil ca în vechime să se fi jertfit o oaie sau un berbec, așa cum indică numele turcesc al obiceiului, Gurban: sacrificiul unui animal întreg și împărțirea lui participanților.
24 februarie – Dragobete
Zeul dragostei și bunei dispoziții pe plaiurile carpatice, numit și Cap de Primăvară sau Cap de Vară, este Dragobete, fiul Dochiei. El este identificat cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, și cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă. Local, este numit Năvalnicul, fecior frumos care ia mințile fetelor și nevestelor tinere, metamorfozat de Maica Domnului în floarea cu același nume. Dragobetele a fost sărbătorit de tinerii satelor până la mijlocul secolului al XX-lea la 24 și 28 februarie sau la 1 și 25 martie. În ziua de Dragobete păsările nemigratoare se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează și încep să-și construiască cuiburile. Păsările neînsoțite la Dragobete rămân stinghere și fără pui până în ziua de Dragobete a anului viitor. Asemănător păsărilor, fetele și băieții trebuiau să se întâlnească, să facă Dragobetele, pentru a fi îndrăgostiți pe parcursul întregului an: „O femeie numai mâna s-o pună pe un bărbat străin și va fi drăgăstoasă în tot cursul anului”. Dacă timpul era favorabil, fetele și feciorii adunați în cete ieșeau la pădure hăulind și chiuind pentru a culege primele flori ale primăverii, ghiocelul și brândușa de primăvară. În unele sate se scotea din pământ rădăcină de spânz, cu multiple utilizări în medicina populară. Din zăpada netopită în ziua de Dragobete fetele și nevestele tinere își făceau rezerve de apă cu care se spălau la anumite sărbători de peste an. Se spunea că cel care lucrează de Dragobete va ciricăi, precum păsările, toată viața. Desfășurarea ceremoniilor și actelor rituale sunt atestate de informațiile oamenilor în vârstă și de unele zicale precum Dragobetele sărută fetele (Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Transilvania).