Arbitri din specii diferite

Din cauza orarului de desfășurare a partidelor, nu am avut prilejul să urmăresc foarte multe meciuri de la Campionatul Mondial de Rugby. Deoarece acesta are loc în Japonia, orele nocturnei de acolo coincid cu orele mele de engleză de la școală, așa că nici vorbă să fi putut urmări meciurile din zilele săptămânii. Weekendurile însă mi-au adus în ochi și-n suflet acest spectacol uluitor, incomparabil în frumusețea lui cu mai tot ce se poate vedea în oricare alt sport, iar ceea ce am putut vedea în ultimul sfârșit de săptămână a fost cu adevărat memorabil. E vorba de meciurile din sferturile de finală, în care s-au întâlnit cele mai bune 8 echipe din lume în acest moment, surpriza supremă fiind chiar echipa gazdă, Japonia, a cărei prezență acolo fusese cumva prevestită de remarcabilele prestații din partidele numite „meciuri test”, de fapt meciuri amicale, dar care n-au absolut nici o legătură cu amicalele din fotbal, unde totul e o lălăială, o frecare de mentă. În rugby, amicalele sunt la fel de îndârjite ca toate meciurile oficiale. Ei bine, în cele 4 sferturi de finală de la World Cup, am văzut atâta consum de energie cât se adună într-un campionat întreg de fotbal din țările normale (iar la noi, cam într-un deceniu!). Iar arbitrii prezenți acolo, de fapt ca mai toți arbitrii din rugby, nu dau nici o sancțiune majoră fără să discute cu sportivii, cu arbitrul video, în ultima instanță cu căpitanii de echipe. Într-o singură situație, vag discutabilă (întrucât era vorba de un sportiv din țara gazda), arbitrul nu a dat eliminare temporară, de 10 minute, pentru o lovitură la nivelul gâtului, spunându-le celor implicați că, după părerea lui, n-a fost vorba de intenție, ambii jucători urmărind doar mingea. Aceștia au înțeles, și-au strâns mâinile și au continuat jocul. Vreau să spun că totul este la vedere și se tranșează omenește, prin discuții, în spiritul unui fair play dus la extrem. Mai pe înserat, în ambele zile, indiferent că era vorba de România, de Spania, de Anglia sau Italia, am văzut o mulțime de arbitri tâlhărind fără ezitare: nu vedeau hențul sau faultul la 2 metri de ei, inventau ofsaid sau penalty unde nici nu se punea problemă de vreo neregularitate, iar orice tentativă de dialog era înăbușită cu cartonaș galben! Parafrazând străvechea zicere cu cele două sporturi, aș zice că azi fotbalul este un joc de tâlhari, practicat de borfași și arbitrat de criminali. Arbitrii din cele două sporturi par a proveni nu din specii, ci chiar din regnuri diferite.