Ar putea fi o explicație

Reprezentanta noastră în Champions’ League, CFR Cluj, a aliniat în derbiul cu Dinamo din ultima etapă o echipă în care nu figura nici măcar un singur fotbalist român. Lucrurile s-au schimbat radical după pauză, când în minutul nu știu care a intrat și un român, având însă un nume care pentru orice străin ar părea englezesc (omul se numește Bud, ceea ce în engleză înseamnă „mugur”)! Nu e o premieră, echipa asta mai aplicând și cu alte ocazii această destul de ciudată procedură, frecventă însă și prin alte țări, e drept însă că și cu rezultate ceva mai bune (Chelsea ar fi un exemplu; la un moment dat, cu vreo doi-trei ani în urmă, n-avea nici antrenor și nici printre rezerve măcar urmă de englez!). Cum s-a ajuns la aceste situații nefirești, zic eu, și care ar fi justificarea? Păi, cronologic luând-o, mai întâi chestia s-a petrecut prin Italia anilor ’60, iar primii „stranieri” acceptați erau tot… italieni, dar proveniți din Argentina (amintiți-vi-l pe Omar Sivori). Erau admiși maximum doi ne-italieni în echipă, dar erau puține echipele care recurgeau la această prevedere regulamentară. Englezii – și mai și: nici să nu audă de străini, când până după „mondialul” din Argentina, au cumpărat și ei un fotbalist, campion mondial, Ardiles. Ușor-ușor, fenomenul s-a extins și în restul continentului. Apoi, de la doi fotbaliști (câți se admiteau inițial în toate țările) s-a ajuns la trei, la cinci, ulterior, vorba manelei, „fără număr”. Totul, în goana după performanță, după trofee, după încasări, după sponsori, ajungându-se ca sub denumirea unei oarecare echipe de club să joace o veritabilă selecționată mondială, mai bună decât orice „națională”. Totul însemnând investiții enorme, de sute de milioane de dolari, dar și aducătoare de glorie și de profit. Unde ne plasăm noi în ecuația asta? Revin la exemplul Clujului: vedeți vreun jucător vandabil de acolo pe vreo sumă comparabilă cu cele plătite pe un Robinho ori Ibrahimovici? Sau: vedeți în echipa clujeană vreun fotbalist pe care patronatul să fi plătit măcar vreun sfert din sumele cu care au fost vânduți de câteva ori până acum, aceiași doi fotbaliști? Și-atunci care ar fi ideea? Păi, nu-i mai simplu să cumperi străini la kil decât să crești, câțiva ani buni, niște talente autohtone? Desigur, în ideea că trebuie să rupi gura lui Dinamo și Stelei. Și-atunci, de unde performanță internațională?