Iar sunt în contratimp: scriu despre ceva care urmează să se dispute peste câteva ore, iar când dumneavoastră veți citi rubrica, rezultatul va fi știut de mult timp și comentat deja probabil până la epuizare. În consecință, n-am să fac speculații pe tema rezultatului, ci o să încerc să analizez puțintel situația generală în care se află echipa României. Încep cu mizeria aia de turneu „de pregătire” de acum vreo lună, la care au fost chemați toți împiedicații lumii și puși să întâlnească o altă echipă națională dintr-o țară unde fotbalul încă nu s-a inventat, precum și un loc 4 (sau 7, 8, n-are importanță) dintr-un campionat cu doar două echipe omologate, restul fiind doar ca să aibă astea două cu cine face scor.
Faptul că România n-a jucat nimic în cele două meciuri a confirmat ideea că selecționații erau niște băieți care aveau țelul doar de a justifica salariul (nesimțit) al selecționerului, precum și de-i ajuta pe Nașu’ și restul bandei să cheltuiască niște bani din conturile FRF. În mod logic, mai nimeni dintre mulții Nimeni prezenți atunci în Antalya n-are ce căuta la Națională atunci când e vorba chiar de fotbal. Iar meciul cu Uruguay, de la o vreme redevenită o forță în fotbalul mondial, ar fi un prilej aproape nesperat de a relansa România pe o traiectorie ascendentă. Ceea ce pare a fi priceput până și Pițurcă, pe care l-am auzit vorbind pentru prima oară în viața-i de selecționer puțin altfel decât de obicei.
De unde ne mâncaseră sănătatea cu „lipsa unui obiectiv”, el și Nașu’ ținând-o tare p-aia cu calificarea la următorul European (2016, adică), acum a mugit Pițurcă ceva despre „ultima șansă a lui Mutu de a prinde un turneu final”. Ceea ce sună, zic eu, aproape normal. În sensul ăsta, încredințarea banderolei de căpitan chiar lui Mutu este logică. Dacă nu el, atunci cine!? Pe lângă Mutu, mai sunt destui cei care ar dori să li se cânte imnul la un turneu final, iar unii chiar că ar merita: Goian, Marica, Raț. Poate încă vreo doi-trei. Hai, și Bănel. Pentru ca ei să trăiască această bucurie rarisimă, ar trebui ca pe lângă ei să li se facă loc și altora decât abonaților la un loc în echipă, exemplul mereu la îndemână fiind Săgeată, pe care nici să-l poreclești așa nu poți. Ca să ajungă acolo, de undeva trebuie început. Și ce prilej mai bun ar fi decât un meci contra lui Forlan și Cavani. O victorie contra Uruguay ar însemna doza de tonus de care au nevoie pentru viitoarea campanie. Doamne ajută!