Un lanț de întâmplări ciudate m-a făcut să nu pot pleca la pescuit vineri. Ca atare, am văzut ceea ce-mi dorisem să nu văd: meciul nostru cu Estonia, iar ca bonus (că dacă tot am rămas, atunci mi-am făcut tot programul, cu meciuri în paralel pe ambele televizoare) și Olanda – Turcia. Din toată desfășurarea de forțe, am rămas marcat de o frântură de comentariu care m-a lovit direct în neuron, cam între golurile noastre. Zicea unul din comentatori că ar fi pentru prima oară după nu știu câți ani că învingem (dacă…) o echipă aflată în Clasamentul FIFA… înaintea noastră!!! Am legat imediat această uluitoare informație de cea luată tot în neuron cu o zi în urmă, joia trecută, și care zicea că România tocmai ce ajunsese pe cel mai prost loc ocupat vreodată de când se alcătuiește acest clasament (adică din 1995, când ne aflam pe locul 5 în lume!), anume pe 57. Dacă mă puneți să spun la repezeală 56 de țări, zău că nu sunt convins că-mi ies pe gură atâtea, pe care să le mai și leg de fotbalul de performanță, de unde concluzia că ne-a depășit cine a vrut și cine n-a vrut, dacă până și Estonia, loc unde fotbalul nu știu dacă e omologat… Concluzia: e groaznic, fraților! Am ajuns atât de rău, atât de jos, încât practic nu mai e loc de coborât. Exact ca în economia națională. De aici derivă o concluzie adițională, dătătoare de speranță: înseamnă că e ceva loc de urcat! Și zău că e: Estonia nu joacă absolut nimic. Tot ce fac amărâții ăia este să se pună în calea mingii și a adversarului. Turcia e vioaie, și atât. Olanda nu s-a trezit încă, și e greu de crezut că o va face foarte curând. Andorra nu contează, așa că dacă nu facem pe noi în izmene numai la gândul că „auleo, e Olanda!”, rămâne să ne batem pentru primele două locuri cu Ungaria. Așa ar fi logic, după ce am văzut vineri. Nu, nu pentru locul 2, ci pentru câștigarea grupei și, implicit, locul de baraj.