Într-un decembrie dematerializat de albul zăpezii și ca atare nesilit să se armonizeze cu atmosfera hibernală, la Galeria de Artă „Ion Irimescu” din municipiul Suceava s-a deschis, cu două zile în urmă, Salonul anual al filialei locale a Uniunii Artiștilor Plastici. Reunind selectiv rodul creației de peste an a unui număr de 27 de expozanți, „Anuala 2005” reprezintă o radiografie a activității plastice sucevene, o desfășurare revelatoare capabilă să nuanțeze, să diferențieze, să stratifice multiple niveluri artistice. Dar fiindcă avizatul comentator al manifestării, criticul de artă ieșean Valentin Ciucă, a mărturisit de la bun început că structura sa intelectuală și afectivă „țintește către comunicarea cordială și constructivă”, aprecierile s-au făcut într-un registru echilibrat, fără tendința de manipulare a unor ierarhii. Întrucît în rostuirea manifestării au fost nume care au rezonat, dar au rămas și cîteva care au scăpat exegezei (deși, așa cum spunea cineva, „pictura poate spune prin sine mai multe decît toate cîte se spun despre ea”) voi încerca în această privire (pe cît posibil cuprinzătoare) să completez „aproximările obiective” pe care le-a făcut generos, ca un compliment adus culturalității bucovinene, dar fără să se lase, așa cum a mărturisit, să cadă „pradă spiritului criticului sentimental și îndrăgostit”, Valentin Ciucă.
De la „cocoșul mistic” la umorul coroziv
Considerațiilor sale despre „culoarea atît de pură” a „Moș Crăciunului” Dumitru Rusu, cu barba lui sapiențială, al cărui „cocoș mistic” sugerează un „semn de trezire”, despre Lucia Pușcașu (proaspăt laureată a Fundației Culturale a Bucovinei) la care a remarcat „voluptatea aproape masculină de a comunica cu fervoare și fermitate”, despre Corneliu Tincu, „un virtuoz al culorii” sau despre Traian Postolache, un artist care „are acces la dramă” printr-un „imaginar fabulos, aproape incontrolabil”, sau aprecierilor despre Angela Pitariu-Bolnavu, care a venit cu „veșminte (plastice) proaspete”, cu acele pasteluri, „arta delicateții absolute” care sînt „o formă de tinerețe”, despre Pușa Pîslaru, ale cărei lucrări „voluptoase viziuni hinduso-indiene de redescoperire a ființei” îi trezesc nostalgia acelor „nuduri fabuloase” prezentate în expoziția din această vară, sau despre Iulia Andrieș, o „prezență discretă”, dar care „revine în forță printr-o schimbare de viziune”, le-aș adăuga (nu înaintea spuselor lui Valentin Ciucă privind prezența pe simeze a lui Gabrel Baban, „un spirit rațional care nu se lasă copleșit de realitate”, care a amprentat perimetrul artistic bucovinean într-atît încît „cine va face referință la semnele sacre ale Bucovinei va trebui să se refere și la el”, la mai junele Călin, care „după ce ne-a arătat că a învățat lecțiile picturii adevărate” s-a cantonat în „orizontul psihorealismului”, la Oana Hrișcă, despre care a spus entuziasmat că „este o bucurie să o vezi”, la Cătălin Alexandru Chifan, un tînăr pe care „a pariat” la fel ca și pictorul și profesorul Liviu Suhar, ori la Viorica Moruz, care este „o exotică” prin acea lucrare care duce cu gîndul la „orizonturile aztece din arealul precolumbian”, dar și la fiica sa, Oana, căreia-i apreciază „calitățile cu care redescoperă eternul feminin”, la „revelația” acelui „duo Dănească”, maturul Mircea, un creator cu „momente de strălucire absolută după care urmează tăcerea însingurată”, și tînărul Remus, a cărui lucrare, o mască supusă parcă unui proces de descompunere „sugerează nevoia de trecere din contingent în transcendent”, și încheind cu invitația la zîmbet pe care ne-a făcut-o graficianul satiric Viorel Corodescu COV, „coroziv în umorul lui”) cîteva proprii și nevinovate „aproximări obiective”.
Arta, „un alt mijloc de ordonare a icoanei lumii”
Aș începe cu Viorel Ciocan, un creator expresiv care are un simț special pentru ritmul misterios al realului, aș trece apoi la Ioan Coțofan, care, desprinzîndu-se de canoanele și rigorile picturii bisericești bizantine, se prezintă cu un fabulos tablou saturat de simboluri intitulat „Iele”, aș face un exercițiu de admirație în fața „naturilor vii”, cum a remarcat Valentin Ciucă, ale Cameliei Rusu Sadovei, i-aș aduce o plecăciune maestrului iconar Emil Burlacu, care, de data aceasta, pe o imagine a orașului vechi a depus ca ofrandă adusă trecutei copilării semnul făcut cu cretă pe asfalt al șotronului, aș aprecia desenul riguros făcut în cărbune al fiicei sale Emilia și delicatețea cromatică a peisajelor Eugeniei Goraș, aș experimenta tactil materialitatea decorativă a tapiseriilor Marcelei Larionescu și reliefurile sculpturilor lui Narcis Tabarcea și Iulian Dziubinski, aș încerca să redescopăr liniștea în sinuoasele profunzimi imaginate de Geta Gheorghiu și aș pătrunde, în finalul acestui excurs, în universul concav și amorțit, proiectat parcă pe canavaua albastru-nghețată a unei nopți „povestite” de Mihai Ferbei. Și pentru că așa cum spunea Tudor Vianu în „Estetica” sa, arta nu este altceva decît „un alt mijloc de ordonare a icoanei lumii”, aș mai spune că fiecare dintre expozanți și-a alcătuit, ca un magician care atinge tot ceea ce se află împrejurul său cu o baghetă fermecată, icoana lumii care corespunde vibrațiilor și sentimentelor sale lăuntrice.
