Apa grea

N-am nici o treabă cu fizica. De altfel, în clasa a IX-a, acum 43 de ani, am și rămas corijent. De aceea, zău că nu mint când spun că n-am habar ce e aia apă grea. Sper să nu mă înșel când o asociez cu bomba atomică. Îmi aduc aminte însă de un film care avea titlul „Bătălia pentru apă grea”, văzut în urmă cu zeci de ani, din care rețin doar că fără acea „apă grea” bomba nucleară nu se poate produce. Sintagma asta m-a lovit în cu totul alt context chiar ieri. În Gazeta Sporturilor am citit un reportaj și câteva interviuri cu canotori, canoiști și caiaciști. Peste tot, în cuprinsul celor două pagini, revenea ca un laitmotiv chestia cu apa grea. Cică așa ar fi apa de pe pista unde s-au desfășurat, și încă mai au loc, competițiile cu tot soiul de ambarcațiuni. Nu știu dacă aceeași percepție asupra respectivei ape o au și ceilalți competitori. Dacă încă chiar așa stau lucrurile, iar apa e mai grea decât apa de la robinet, atunci poate că s-ar cuveni ca tuturor sportivilor să li se facă și un control cu contorul Geiger, ăla de măsoară nivelul radiațiilor. S-ar putea ca ai noștri, firi sensibile cum îi știm, să fi fost iradiați de la apa aia grea mult mai mult decât ceilalți. Cel puțin mie așa mi s-a părut: că și kanoistul Chirilă, și caiaciștii, și canotoarele, și canotorii, absolut toți erau iradiați, de mă așteptam ca în timpul cursei că înceapă să le cadă mai întâi părul, apoi și dinții. Nu, din cauza vârstei doar lui Andrunache și Susanu. Celorlalți, de la iradiere. Scriam zilele trecute despre halucinantele explicații pentru înfrângerile alor noștri. Ei bine, cele ale acvasportivilor au depășit tot ce auzisem până acum: pe lângă apa grea, mai este și răcoarea specific englezească, ba și vântul care, al dracu’, își schimbă permanent direcția în timpul cursei. Foarte tare e asta de la urmă, cu vântul. Alții nu s-au plâns, de unde concluzia că indiferent cum se rotea, vântul îi căuta pe ai noștri. Și numai din prora sau din babord. Că din pupă…