Antonescu (III)

Mi se întâmplă ades să aud, în diverse cercuri, opinii de genul „ce bine ne-ar prinde acum un Antonescu!” Unii o spun pe jumătate în glumă, alții o iau de-a binelea în serios, ca soluție la lipsa cronică de ordine și rigoare proprie administrației actuale.
Prea puțini, însă, cunosc cât de cât particularitățile regimului antonescian, unde decizia – justă sau nu – aparținea strict unei singure autorități – „Conducătorului statului”.
Deschiderea arhivelor prilejuiește sumedenie de revelații, mai ales la citirea rezoluțiilor așternute de mareșal pe marginea actelor ce-i erau înaintate în perioada 1940-1944.
Unele sunt scurte, seci și imperative, altele se constituie în adevărate eseuri, depășind cu mult dimensiunile textului supus aprobării.
Cantitatea de muncă investită este impresionantă, dar eficiența trudei rămâne incertă, câtă vreme se îndoiește chiar Antonescu: „…se înmormântează și această rezoluție, ca atâtea altele” (oct. 1942).
Pentru nostalgicii ce jinduiesc „un pic de Antonescu”, așez câteva dintre rezoluțiile mareșalului într-un vizavi cu realități ale zilelor noastre. Sigur că-i mai degrabă un joc; nu se pot compara mere cu prune, nici nu-i putem acorda atât credit lui „dacă” (dacă baba avea roate…). Apoi, trebuie să se țină seama că, în perioada respectivă, țara se afla în război. Totuși, pot fi trase anumite concluzii, fiecare urmând să emită aprecierea proprie, favorabilă sau dimpotrivă. Iată, de pildă, acum s-a anunțat grevă la Mettal Steel Galați. Într-o situație similară, („Uzinele române”, Ploiești, 1943) rezoluția suna astfel: „Să fie imediat puși în lanțuri și pedepsiți fără întârziere”. Parcă referindu-se la situația spațiilor verzi sfeterisite din Bucureștiul de azi, mareșalul scria pe-o cerere: „Capitala trebuie înfrumusețată. Este oglinda neamului. Halul de murdărie și aspectul detestabil al străzilor ne-a făcut mult rău pe plan internațional…”
Mă tem că anumite cereri de îndemnizări, protocoale și cheltuieli externe ar primi, de-am avea parte de-un strop de dictatură antonesciană, cu totul alte rezolvări. Ca în cazul alteței sale regale principele Nicolae, care cerea, în 1940, 60.000 de franci elvețieni. S-a ales cu banii, dar și cu o rezoluție mustrătoare: „Nu pot risipi banul pe care îl adun din toate părțile cu atâta trudă (…) Alteța Sa regală va fi rugată să facă mari economii…” De, alte vremuri… Cum ar fi primit mareșalul vestea întrunirilor iredentiste din secuime? Ne-o sugerează reacția lui din mai 1941, când tineri din Hălmag au defilat prin comună intonând cântece ungurești: „Trebuie împușcați!”
Radicală i-a fost și poziția față de speculanții care, atunci și acum, își fac de cap: ”Să fie toți trimiși în lagăr 6 luni peste condamnările justiției, inclusiv cei achitați”.
Dar dacă moștenitorii familiei Malaxa ar ridica niscaiva pretenții la retrocedări și ar ajunge la decizia mareșalului? Iată-i opinia: „Malaxa este tipul clasic al omului acaparator, pentru care nu există nici morală, nici conștiință, nici iubire de țară. Există numai iubire de bani, adunați cu orice mijloc, oricât de odios ar fi el și pe spinarea oricui…”
Oare ar fi lăsat Antonescu Filarmonica din Iași să zacă nereparată, proptită cu bârne pe dinăuntru, vreme de 18 ani? Probabil că nu. Deși țara era în plin război (1943), el aprobă construirea unui nou sediu pentru Conservatorul din București, argumentând: „Este o rușine că, până acum, Conservatorul a stat în ruină (…) Muzica înseamnă cultură superioară și rafinament sufletesc. O nație mare trebuie să se afirme și în acest domeniu.”
De altfel, tot în 1943, a semnat Decretul de înființare a Filarmonicii ieșene (în plin război!).
Cu un an înainte (aug. 1942) aprobase construirea hidrocentralei de la Bicaz, ceea ce mă tem că mai nimeni nu știe, construcția fiind total trecută, și moral, și fizic, în contul noii orânduiri.
Cum ar fi fost oare privită pledoaria Paulei Iacob în procesul „Prințișorului”? Cam așa: dacă i-a apărat pe comuniști, „avocații publici să fie destituiți din toată țara”.
Nu erau suportate nici cumulurile, atât de la modă azi, indiferent cine le practica: „Dl. Sextil Pușcariu să fie înlocuit din postul de rector al Univ. Cluj-Sibiu. (Hait, autonomie universitară!) Nu poate cumula o mie de slujbe, oricare ar fi valoarea lui”.
Iar peisajul uman al deceniului, văzut de Antonescu în termeni deloc măgulitori, nu-i chiar foarte diferit de cel contemporan: „Oamenii se mănâncă ca câinii pentru a se înlocui unii pe alții. În acest scop, se acuză cu patimă nemăsurată…”
Spre a concluziona cu năduf, în martie 1941: „Nici dracu’ nu-i poate împăca pe toți, darămite eu…”