Anton Achiței: Străjer la Împărăția cântecului

După două excelente cărți de poezie, Zbor în anotimpuri (Editura „Plumb”, Bacău 2000) și Iscălitura mamei (Editura Fundației Culturale „Cancicov”, Bacău 2012), Anton Achiței, „un nume așezat consistent pe un portativ muzical”, cum îl definea prefațatorul Daniel Nicolescu, s-a despărțit de vremelnicia acestei lumi printr-o narațiune memorialistică, Străjer la Împărăția cântecului (Editura „Egal”, Bacău 2019), o narațiune aflată sub aura duioasă a mamei lui, „Anicuța lu’ Cimpoi”, personaj care, ca și în versurile lui Anton, însemna o cosmicitate tulburătoare, care-și scria sufletul pe cer prin copii.
„Avea o privire caldă și luminoasă, ce izvora din ochii strălucitori ca doi luceferi și negri ca mura coaptă. Știa să-și pună barizul pe cap într-un fel cum nu-l mai puneau alte fete și, cum era rușinoasă, mereu îi înfloreau bujori pe obrajii albi ca floarea de crin”. Sau, altfel, adică liric spus, mama își scria „povestea vieții / într-o cunună / cu șase flori de sânziene… / Noi eram, mamă, / iscălitura ta”.
Datorită acestei cosmice aure materne, Anton Achiței există, în viață și în carte, în două universuri distincte, inclusiv prin albumele foto, cel al familiei și cel al artei, în care a pătruns, odată cu cântecul, și prin poezie. Ca profesionist al cântecului a prins să se definească în 1970, când a fost angajat, prin concurs, la „Rapsozii Botoșanilor”, iar odată cu el, minunatul „Stejărel de la Guranda”, înregistrat și la Radio București, devenea un adevărat șlagăr al românilor și aproape o identitate mitică pentru „străjerul cântecului” Anton Achiței. A urmat o carieră firească pentru un om cu talent înnăscut, încununată cu tipărirea, începând cu anul 1973, a cântecelor sale, cu distribuirea în „Florin și Florica”, de Vasile Alecsandri, piesă pusă în scenă de Eugen-Traian Bordușan, dar interzisă de vigilentul șef al propagandei comuniste botoșănene, și o densă participare la emisiuni radio-tv, participare care-i adusese renumele de „colecționar de emisiuni” și de albume muzicale. A cântat alături de numele mari ale folclorului românesc, pe care, în filele sale memorialistice, Anton Achiței le descrie aidoma unor adevărate zeități ale cântecului: Sofia Vicoveanca, Maria Ciobanu, Irina Loghin, Maria Cornescu, Lucreția Ciobanu, Florica Ungur, Ionela Prodan, Elisabeta Ticuță, Elena Merișoreanu, Angelica Stoican, Aneta Stan, Florica Bradu, Maria Bararu, neasemuitul Ion Drăgoi, Benone Sinulescu, Ion Dolănescu, Tiberiu Ceia, Nicolae Sabău, Gheorghe Turda, Nelu Bălășoiu, Nicolae Furdui-Iancu, frații Petreuș. Între timp, adică „în anul 1978, am hotărât împreună cu Adela, aleasa inimii mele, să pornim pe drumul vieții împreună”, o tânără profesoară, iar pentru nunta lor a creat „un cântec special, pentru acest eveniment unic în viața noastră”.
Trecând prin mai multe ansambluri artistice profesioniste, Anton Achiței era „mereu în mișcare”, datorită numeroaselor solicitări de colaborare, inclusiv din partea Maestrului George Sîrbu, care, în 1980, conducea Orchestra „Plaiurile Bistriței”. „Acest om nu știa ce înseamnă odihna. Încontinuu scria note muzicale, pregătea premieră după premieră, avea grijă ca soliștii vocali să aibă repertorii valoroase”. La Bacău, Anton Achiței a stăruit vreme de un deceniu, apoi a plecat, tot ca solist, la Orchestra „Dorulețul” din Buzău, revenind, curând, la Bacău pentru a fi alături de „marele dirijor și folclorist George Sîrbu”, care, în 1981, a făcut din Anton Achiței un surprinzător „Barbu Lăutarul”, care cânta „cu așa mare drag acele bijuterii muzicale străvechi”, încât, chiar și la repetiții, își dorea „să țină repetiția cât mai mult timp”.
Puțini știu că Anton Achiței a fost, între anii 1992-1999, la Bacău, și profesor de canto popular, că a jucat, și la Suceava, în vara anului 1995, în spectacolul „La hramul de Sfânta Maria”, pus în scenă de George Sîrbu, cu premeditarea de a atenționa asupra unui determinant folcloric decisiv, dar ignorat de teoreticienii culturii: hramul bisericilor și satelor respective.
Între timp, „anii au zburat ca păsările albe, vâslind pe-albastrul cerului și aducând în familia noastră multe bucurii. Fiica noastră, Silvia, a parcurs treaptă cu treaptă” toate etapele vieții și ale școlirii, absolvind cursurile Universității de Drept din București, iar „la nunta fiicei noastre, Silvia, cu alesul inimii ei, Mihai”, Anton Achiței a cântat ca și la propria-i nuntă, dar de data asta ca socru.
Despre cel care a fost „un mare cântăreț al Moldovei” au scris pagini memorabile Constantin Arvinte, George Sîrbu, Ioan Cobîlă, Petre Vlase, Răzvan Mitoceanu, Laurențiu Ursache, Daniel Nicolescu, Ioan Dănilă, Silvia Achiței-Andreescu, iar despre cel care slujise cu evlavie „Împărăteasa Poezie”, prin două cărți remarcabile, adică un Anton Achiței discret și apăsat de timiditate, au stabilit repere de cronică literară Ștefan Olteanu, Petre Isachi, Bogdana Tihon, Corina Pavel, Ion Drăgușanul. Și e de subliniat că Anton Achiței a scris poezie cu adevărat frumoasă, pentru că, „Anton Achiței cântă și trăiește în cântec”, cum inspirat se scria într-o știre botoșeneană. Iar când cântecul a ostenit, Anton Achiței a pus capul, pentru odihnă și visare, pe filele lui de „Străjer la Împărăția cântecului”.