După două plachete de versuri, „Fereastră deschisă” (2003) și „Doruri” (2006), excelent primite de criticii literari Gheorghe Grigurcu (cel care îl ponegrise incalificabil pe Grigore Vieru) și Adrian Dinu Rachieru (patronul spiritual al femininelor lirice din județul nostru), scriitoarea dorneană Anica Facina a publicat și un volum de prozo-poeme, „Prizonierul visului”, valorificând, pe coperte, minunata lucrare a artistului plastic dornean, Dragoș Croitoru, „Omagiu soarelui”, dar și imaginația erudită a criticului Adrian Dinu Rachieru, care, citându-l pe Grigurcu, descoperă că „o nostalgie fără nume se insinuează în textele poetei, cutreierate de „vântul melancoliei”, anunțând o deschidere „spre nesfârșit”… Pulsiunile scripturale, modulate de recapitulări nostalgice nu cad în jubilația senzorială; nu e vorba, așadar, de un vitalism primitiv ori de o retorică tumultoasă. Poeta risipește diafanități, se lasă invadată de înseninări bucolice, propune texte molcomite, filtrate, irizate de fiorul nostalgic și incurabila visătorie”.
Și în cazul cărții de proză a Anicăi Facina, în calitate de consilier editorial și de prefațator, Adrian Dinu Rachieru are extazieri erotice (care ocolesc textele, omagiind femeia): „Volumul de față, hibridat, deși adună proze scurte și un jurnal american (ținut cu conștiinciozitate), poartă, indiscutabil, pecetea poetei. O infuzie lirică scaldă aceste texte, colecționând întâmplări mărunte, parcă lipsite de o miză epică. În fond, observatoare atentă, autoarea poartă în buzunar „o bucată de cer” și vrea să rămână în prezența cântecului”.
Prozo-poeme adolescentine
Fără îndoială, Anica Facina reprezintă cea mai lirică voce din urbea dorneană de astăzi, poemele ei probând meșteșug, în ciuda unor „deșirări” ale discursului liric înspre improvizări și înspre prețiozități, adolescentismul, cu toate plusurile și minusurile lui, caracterizând scriitura Anicăi Facina, indiferent dacă este vorba de poezie sau de prozo-poeme, pentru că proză, în ciuda aparențelor, nu scrie. Exemplele de „deșirări” lirice, inclusiv în „Prizonierul visului”, sunt multe, dar ilustratoare, în acest sens, mi se pare a fi „proza” intitulată „Clipa”, pe care o voi reproduce ca pe un poem (ceea ce și este în fond): „M-am așezat la rând și-am cumpărat mai multe chei… / Ce bătrân ciudat! Se uita fix la mine și m-a întrebat ce voi face cu ele. / Nu folosesc la nimic! mi-a spus. / Știam și eu asta, dar voiam să-mi păstrez speranța. / M-am întors și i-am lăsat ultimul zâmbet pe care îl mai aveam… / Eram palidă și toate cuvintele mele păliseră. / Am scos din buzunar bucata de cer și-am mai citit o dată stelele. Trebuia să-mi urmez drumul. / Am numărat apoi zilele. Pe cea de azi n-am mai pus-o la socoteală, nici pe cea de ieri. Pe cea de mâine îmi era teamă s-o socot, din superstiție / Am decis să trăiesc clipa!”.
Făptura lirică a Anicăi Facina se conturează, în „prozele” sale, mai distinct și, adesea, chiar mai fericit decât în paginile jertfite drept lirică, deși, ca și în cazul poeziei premeditată ca atare, intervine mult prea des superficialitatea în călăuzirea cuvintelor prelinse pe degete înspre imensitatea albă a colii de hârtie. De aici, senzația de adolescentism dulceag, de diletantism exuberant, în ciuda unor frânturi de poezie remarcabilă, care străluminează din textele Anicăi Facina.
Anica Facina este scriitor, unul născut, nu făcut
Dacă Anica Facina nu ar avea talent și maturitate scriitoricească, dacă ar fi la fel de insipidă ca majoritatea cucoanelor lirice din județul nostru, aș fi fost mult mai îngăduitor cu scrierile ei de până acum, ba poate că m-aș fi extaziat și în fața celui mai penibil exemplu de „deșirare” într-o pretinsă proză: „Vreau să-mi rămână cântecul! Nu m-am priceput niciodată la muzică, dar mi-a plăcut s-o ascult. Ascult și-acum, dar alte păsări cântă înlăuntrul meu”.
Din fericire pentru ea, Anica Facina este scriitor, unul născut, nu făcut. Din nefericire pentru ea, Anica Facina își iubește în mod egal fiecare cuvânt trăit așa cum își iubește o mamă copiii, iar lipsa asta de discernământ critic față de propria creație dăunează unei opere posibile, știut fiind faptul că operă înseamnă nu tot ceea ce a gândit, trăit și scris un anumit autor, ci doar ceea ce durează pentru că reverberează și în alții (vorba lui Păunescu, cu referire la Blaga: „Durerea lui nu doare, ne doare doar ce-a scris”). Mai aspră în selecția textelor sale, Anica Facina ar putea zidi și cărți remarcabile, nu numai cuvinte.
