ANAF

Când trimiți o scrisoare, firește, aștepți un răspuns. Nu cred că vă doriți, în cutia poștală, și epistole de la ANAF, fiindcă, de regulă, n-aduc bucurii – ei bine, aflați că eu le duc dorul! În fiecare an apelez la serviciile (remunerate) unui contabil pentru a alcătui Declarația privind venitul global pe care, apoi, o trimit la termen, cu adâncă supușenie și cu confirmare de primire, la ANAF. Până acum doi-trei ani, eram onorat cu răspunsul oficial privind impozitul pe anul răposat, după care, neîntârziat, achitam dările cuvenite statului. Prin 2017 sau 2018 primesc, cu mare întârziere, scrisoarea de la ANAF – dar nu era răspunsul ce-l așteptam, ci înștiințarea că mi se întocmește… dosar de evaziune fiscală pentru neplata impozitelor! Care impozite, că nu mă mai înștiințase nimeni? Aflu, atunci, că ANAF nu mai trimite cuvenitele scrisori și trebuie să te interesezi (la cozile de la ghișee!) singur ce, cât și cum. De unde să știu? Nici scrisoarea anunțând că… nu voi mai primi scrisori ANAF nu s-a ostenit s-o trimită barem contribuabililor de bună credință! Nu înțeleg decizia finanțiștilor; am bănuiala că poate izvorî din două pricini: ori prea scumpe-s timbrele, ori prea scump timpul alcătuirii misivelor de răspuns. În mai toate țările Europei, înștiințarea financiară rituală anuală se practică fie poștal, fie prin e-mail, fie par pigeon, după cum e obiceiul locului. Ceea ce-i cât se poate de firesc, cetățeanul fiind deplin îndreptățit să cunoască negru pe alb cifra fatidică, împreună cu argumentarea calcului, iar cel ce a primit scrisoarea cu dosarul meu îmi datorează, după toate regulile bunului-simț, un răspuns, minim semn de respect față de cetățeanul care, din rodul trudei proprii, rotunjește bugetul statului. Având lecția „evaziunii fiscale”, în 2019, după ce am lăsat vreme dosarului meu (trimis prin poștă) să se coacă și să-și împlinească destinul, m-am înființat la coada rituală pentru a afla cât datorez țării. Și mi s-a spus că dosarul încă „n-a intrat în lucru.” Peste mai bine de o lună, după penitența de rigoare (revoluția a pus capăt multor mizerii ale trecutului, dar a lăsat neatinsă instituția cozii la instituțiile statului!) capăt același răspuns: „n-a intrat în lucru”. Soluția cea mai potrivită probabil că era amplasarea unui cort de strajă în fața ANAF, de unde, din când în când, să țâșnesc pentru a „accesa” ghișeul, doar-doar voi afla ceea ce până acum mi se comunica simplu, normal și direct prin poștă – mai nou, posibil și pe net ori pe telefonul mobil. Cum aveam alte destule de făcut, iar corturi nu se mai găseau nicăieri (le-au cumpărat candidații la Parlamentul European), am renunțat și am revenit către sfârșitul toamnei, de astă dat trimițând prin internet, fără prea multe speranțe, misive alarmate șefilor ANAF: „domnilor, vreau să plătesc și nu știu cât.” Ehei, mi se răspunde telefonic, cu neașteptată promptitudine, birul trebuia achitat de mult, acum l-au dublat majorările! Mi-au rămas întrebările în gât (de ce, adică, să plătesc ditamai suma majorată pentru drepturi de autor… care-s impozitate la sursă, iar sussemnatul, fiind pensionar, este scutit de CAS?), am tăcut, am dat repede banii, că zi de zi datoria se tot umfla, mi-am înghițit nedumeririle și am căutat detalii pe site-ul ANAF. Dacă am înțeles bine (dialectul contabilicesc mi-e total străin, iar cei ce alcătuiesc răspunsurile nu-și închipuie că simplul cetățean – ce sintagmă parșivă! – n-are cum să-i pătrundă până la capăt subtilitățile) contribuabilul ar fi invitat să-și calculeze singur dările, spunându-i-se că-i nu numai posibil, ci și foarte simplu. N-am cum să practic astfel de masochism financiar; una că-s zero la matematici și a doua că n-am încredere decât în ștampila oficială. Pe care statul mi-o datorează, dacă își propune să instaureze o relație corectă cu plătitorii de bir. Vreau să cred că anularea serviciului de expediere a Deciziilor de impunere nu-i simplă dovadă de comoditate funcționărească, iar economiile cu plicurile și timbrele deciziilor de impunere (povestea cu tărâța și făina – de altfel, costurile dosarului meu de „evaziune fiscală” cred că acopereau zece trimiteri ale Deciziei) ar putea fi de înțeles, numai că tăierea brutală a informării datornicului, dacă mă gândesc bine, ar putea avea și un alt scop: de ești informat la vreme, plătești cât mai degrabă, dacă nu, pățești ca mine, te cocoșează majorările. Indirect, prin anularea unui serviciu datorat cetățeanului, proliferează majorările și… cresc încasările statului! Aferim!