Amintiri și gânduri despre „Rugul aprins“

Mă gândesc că într-o societate normală, pluralistă, o mișcare de genul aceleia a „Rugului aprins“ din Bucureștii anilor cincizeci, reprimată atunci de autoritățile comuniste, ar fi fost trecută cu vederea. Politicienii, oamenii de afaceri, chiar și omul de rând puțin s-ar fi sinchisit de niște intelectuali și clerici care practică rugăciunea inimii. Dar comuniștii, tenebroși și panicați, au identificat în respectiva mișcare un complot statal. Procurorul care a formulat acuzarea a luat lucrurile la propriu: „Aha, voiați să ne dați foc, bandiților!“ Tendința reducționistă a fost evidentă.
Orientarea pur spirituală a acelui curent a fost deturnată într-un concret limitat. Tocmai aici însă se află caracteristica principală a dictaturii și, de fapt, chiar a infernului. Nici un cuvânt nu poate să aibă deschidere conotativă, denumirile sunt precise și au o singură semnificație. „Rugul aprins“ a căzut victimă unei asemenea mentalități fiindcă în infern, în opinia tartorilor, nimic nu poate fi gratuit sau, mai mult, inefabil. Aici cuvintele sunt făcute să ucidă sau să fie ucise. Simbolul devine de neînțeles într-un spațiu unde totul este interpretat direct în carne. Ironia providențială face însă ca acea mișcare să nu fi fost deloc gratuită. Acolo unde oamenii se roagă și întâlnirile dintre ei înseamnă comuniune, nu se poate vorbi de gratuitate. Atunci comuniștii s-au simțit în pericol fără să înțeleagă însă că pretinsul pericol bănuit de ei nu era de natură materială și că „Rugul aprins“ nu avea cum să însemne… incendiere. Într-o mișcare cu puternice temeiuri duhovnicești, care viza transfigurarea întregii lumi, o doctrină barbară a ținut morțiș să descopere sensul concret al acțiunii și deci s-o echivaleze unui act terorist!
Și tocmai de aceea nu am cum să nu formulez următoarea întrebare: totuși, cum e mai bine? Să consideri ideea pură gratuitate și s-o ignori sau prin fetișizare s-o pui la zid? Ne vine să râdem. Oare suprimarea „Rugului aprins“ nu l-a validat spiritual? Cu precizarea că o asemenea validare nu s-a realizat pe calea atașamentului religios metafizic, ci invers, prin cel mai agresiv și grosolan ateism. O dictatură aprigă a ajuns așadar să se teamă de ceea ce lumea liberă și nepăsătoare ignoră. Spaima ei a determinat, prin ricoșeu, o stranie recunoaștere. Frica ei a legitimat ceea ce o minte crescută într-un climat relaxat tratează cu detașare. Și atunci punem o altă întrebare destul de neplăcută: oameni buni, încotro mergem? Spre indiferență, spre gratuitate neputincioasă, spre cultură dezangajată? Cultura fără duh este ca pâinea fără sare. Dacă Sandu Tudor bunăoară a murit ca atâția alți credincioși în temniță, aceasta a dovedit că apropierea lor de stele și de îngeri a fost autentică. Cu alte cuvinte, nu s-au rugat de pomană. Rugăciunea le-a fost ascultată, moartea dăruită, sacrificiul primit. Cum spunea o muceniță din patria primului regim comunist instaurat: se vede treaba că nu cred și nu sufăr îndeajuns de vreme ce Domnul nu mă ia la El! Nimic din ceea ce este autentic așadar nu rămâne fără răspuns. De cele mai multe ori răspunsul aici pe pământ este neașteptat de dur. Până la lumina îngerească pe care s-o străvedem în nopți luminoase, ni se arată mutra rânjită a lui Caliban. Dacă bănuiește că urcăm muntele ideii, ne strivește. Dar dacă zice că suntem simpli turiști, nu ne dă nici o atenție. Dar tot Caliban va muri dacă o țară întreagă va ști să răstoarne trista navă a amurgului.
Trăim, acesta este adevărul, vremuri crepusculare, dar stă în credința noastră să invocăm aurora. Sensul spiritual al solidarității tocmai aici sălășluiește. Firește, în singurătate ne rugăm, dar numai împreună facem vizibil minunatul efort personal.
(Dan STANCA, sursa: Ziarul Lumina)