Amintiri din Comunism

Am mai scris despre noua nomenclatură post bolșevică, din prezent. Fii, nepoți, strănepoți de activiști, securiști, procurori militari, onor comandanți și gardieni din închisorile infernale din vremea copilăriei mele, unde a fost distrusă elita civilă și militară a României, inclusiv cea științifică, artistică și literară, aceștia sunt politicienii care conduc azi scumpa noastră patrie. Ce au făcut bolșevicii nomenclaturiști, de toate naționalitățile, între 1945-1964, cel puțin? Au masacrat totul, nepoții lui Iuliu Maniu au ajuns la pușcărie, cred că și șoferii sau servitorii tuturor politicienilor burghezi, dușmani ai poporului. Cei care scăpau, cu noroc sau din neatenția autorităților bolșevice, sau nu erau pârâți de primii odioși informatori, care mulți sunt în vârful ierarhiei politice și economice acum, ajungeau în dosarele de cadre ale urmașilor. La noi, în Costâna, era un cetățean fost polițist nu știu unde. Țăranii îi ziceau polițariu, ăsta era supranumele lui. E adevărat că umbla îmbrăcat nemțește, adică domnește. Polițariul nostru din Costâna din copilăria mea era un mic funcționar la cooperativa de achiziții de produse necerealiere, sau porumb și cartofi, care mergeau multe la cotele obligatorii. El achiziționa pentru clasa muncitoare fasole, ouă și legume care nu se alterau. Scria pe chitanțiere cu creion chimic, pentru care avea un capac de tablă, cum sunt cele de la pixuri, pentru care îl invidiam eu. Nu îi știam nici atunci numele de familie. Fata lui, îmbrăcată oarecum orășenește, umbla încălțată vara și nu avea cămașă de cânepă, ca toate celelalte fete, când mergeau la prășit. Dacă învăța mai multe clase decât trenul, cum făceau aproape toți țăranii, adică două treimi, cât cerea legea învățământului atunci, s-ar fi oprit la problema cu dosarul tatălui său, fost, de altfel, subofițer pe undeva. Nu știu dacă între 1944 și 1949, când l-am văzut prima dată, nu a avut necazuri cu noile autorități bolșevice. Problema este că bolșevicii cominterniști au scos din fosta poliție absolut toți salariații. Cei cu grade mari (ofițerii) au ajuns la pușcărie, ceilalți pe drumuri. La muncă, tovarăși!
Ei bine, așa trebuia să se întâmple și după 1989. Toți ofițerii milițieni, securiști sau militari de la justiție (ceilalți au făcut agricultură, canale, drumuri, Casa Poporului etc.) trebuiau băgați simplu la pușcărie, printr-un decret revoluționar semnat de Corneliu Coposu, pentru 16 ani. În 2006 ar fi fost eliberați, câți mai trăiau. Asta conform Sfintei Scripturi, vorba mamei: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.
Dar acest popor nefericit și greu de cap, vorba lui Ion Creangă, l-a votat pe bolșevicul Ion Iliescu, soarele răsare, Iliescu-apare. Și a apărut și i-a salvat pe toți torționarii comunismului, la ordinul lui Silviu Brucan, cel mai deștept român din toate timpurile. Și așa am ajuns un popor civilizat, harnic, cinstit și prosper, precum țările nordice, unde frigul a produs mutații genetice, conform teoriei lui Darwin. Toți europenii ne numesc țigani, ungurii foști servitori etc. Nouă nu ne pasă!
Ședințele de partid din trecutul comunist și de astăzi se aseamănă în multe puncte, dar și diferă în altele, semănând mai ales cu cele din epoca de glorie a lui Ceaușescu. Prin anii 1960-1970, deși nu eram încă membru de partid, știu din celebra Scânteie a partidului și de la TV cum se desfășurau unele plenare sau congrese la nivel central. Oricum, o ședință o începea secretarul BOB din întreprinderi și instituții, prim-secretarii de județ sau secretarii generali, care au fost trei: Gheorghiu-Dej, Ceaușescu și, pentru puțin timp, Gheorghe Apostol, de altă naționalitate. Se propunea ordinea de zi, în cazul în care ne interesează, adică de alegeri în noile organe de partid. Sigur că totul era regizat. Conducătorul ședinței propunea înființarea mai multor comisii: de redactare a procesului verbal, de centralizare a propunerilor pentru noile cadre de conducere, de numărare a voturilor și, mai ales, de propunere a desărcinării organului de partid are și-a încheiat mandatul. Aici, în timpul lui Gheorghiu-Dej, dar și în primii ani ai lui Ceaușescu, după citirea rapoartelor, după încheierea discuțiilor propuse de un comunist devotat, pregătit special, conducătorul ședinței, care era desemnat și el de șeful care citise raportul, propunea desărcinarea organului care și-a încheiat mandatul și dădea cuvântul președintelui comisiei care făcea propuneri pentru noii șefi, care de regulă erau tot cei vechi. La anumite nivele de organizare a PCR se făceau propuneri dirijate direct din sală. Dar exista un moment psihologic. Cred că și Gheorghiu-Dej și Ceaușescu, până prin 1970, au avut o scurtă perioadă de fior… Pentru câteva minute, sau chiar zeci de minute, nu mai erau șefi. Dacă congresul sau plenarele, în timpul lui Gheorghiu-Dej, ar fi avut câteva momente bune de nebunie și ar fi propus alți conducători? Stalin a pățit asta prin 1930 sau 1934, când secretar general al PCUS a fost ales Kirov. Stalin a propus renumărarea. Evident, în timp, toți membrii au fost trimiși în Siberia. Congresul nu a fost anulat, ci doar rezultatul votului, adică a fost inversat, ca la alegerile noastre parlamentare din 1946. De atunci datează celebra lui zicală: nu e important cum se votează, ci cum se numără voturile. În scurt timp, și comisia de inversare și membrii congresului au ajuns în Siberia, adică pe lumea cealaltă, după credința creștină. La nivel înalt, încă din 1946 Gheorghiu-Dej a folosit metoda democratică a alegerii secretarului general de către Comitetul Central al partidului. El, inițial, era ales membru simplu al CC. Sigur că trecea un timp până se întrunea CC-ul și se alegea secretariatul, biroul politic, comisia de revizie etc., dar în primul rând secretarul general.