Amintiri din Comunism



Ioan Pînzar
Ioan Pînzar

Mult stimate și iubite tovarășe Nicolae Ceaușescuera formula de început a cuvântărilor de la congresele, conferințele naționale și plenarele PCR. Secretarul general asculta destul de ursuz toate cuvintele, de fapt toate adjectivele, la gradul de comparație cel mai superior. Nu cunoștea evident toate cuvintele, unele ușor metaforizante, rostite de scriitorii comuniști sută la sută. De fapt ei erau membri în CC al PCR. Dacă nu făceau vreo prostie, ca Eugen Barbu cu romanul Incognito, copiat în mare măsură după altele, puteau rămâne membru CC pe viață, adică până la sfârșitul vieții marelui conducător. Așa a fost Titus Popovici, mare pescar și vânător, ca de altfel și alți iluștri scriitori membri ai CC. În fond, și poetul George Topârceanu a fost vânător mare și a murit timpuriu. În Suceava noastră cea natală pentru foarte puțini, un pasionat vânător a fost poetul jurist George Damian, de loc din jud. Botoșani, din localitatea Dracșani, cea cu un mare iaz. Greu era să obții o aprobare dată de partid pentru o armă de vânătoare, mai ales că în județ venea constant secretarul general , de multe ori chiar și la pescuit. Dacă înnebunea un vânător și ieșea cu arma la un colț și trăgea în ilustrul om de partid și de stat? Dar oare ce le spuneau securiștii vigilenți posesorilor de arme? Nu le predau temporar autorităților? Dacă în armată se pierdea un pistol era tragedie. Trebuia găsit numaidecât. Chiar și un cartuș de 7,62. Dar mult iubitul și stimatul tovarăș Nicolae Ceaușescu se temea de KGB și agenturile străine, fără a le numi însă. Se pare că știa cine erau. Dar a rămas parcă paralizat două zile în care putea părăsi discret scumpa lui patrie. Putea să cânte într-un avion cu destinația Coreea de Nord de sute de ori Internaționala. Și totuși, în viitor, deși pare imposibil, o stradă din București îi va purta numele. Sau la Phenian, cum se numea atunci capitala lui Kim Ir Sen, iar Beijingul se numea Pekin, în dialectul cantonez, se pare.
Mao Tze Dun era poet, deci artist, precum Adolf Hitler. Artiștii ajunși politicieni, dictatori sau regi și împărați, precum Nero, au făcut numai rău. Un documentar TV, cu imagini noi, ni-l arată pe Stalin spunându-le generalilor cu 2-3 zile înaintea atacului german din 22 iunie 1941: Hitler nu este nebun să lupte pe două fronturi. Sigur că și genialul Napoleon a făcut aceeași greșeală. Ceaușescu Nicolae nu era artist, dar a ajuns nu dictator, ci tiran, forma la superlativ a dictatorului.
Tovarășul prim-secretar Gârba a venit la Suceava de la Ulan Bator, Mongolia. S-a mai odihnit în București, dar epoca de aur l-a chemat la Suceava. Locuia în blocul de pe str. Vasile Bumbac, la etaj, 3 camere, cu fiul Cici, care avea o mansardă. De băut, bea, de mâncat, mânca. Cici avea barul lui iubit în vârful hotelului Bucovina, unde eu n-am ajuns niciodată. Pentru bețivii obișnuiți era un bar în spate, la parter, unde capitalistul Tcaciuc făcuse sediul unui ziar al său, după ce cumpărase hotelul cel mai mare al Sucevei. Mama dacă-l vedea pe tovarășul Gârba, gras și roșu la față, ar fi spus că e modelul ideal de om sănătos. În general, țăranii îi apreciau pe cei voinici și roșii la față, în parte și pentru că erau buni de muncă. Cei slabi erau desconsiderați, fie tineri, fie bătrâni. Mai ales tinerii, de care fugeau fetele, fiindcă aveau credința că vor muri curând și vor rămâne văduve. Mai bine se bucurau. Un inginer agronom din Costâna, în timpul comunismului, înaintea lui Nicolae Tcaciuc, a încercat să se sinucidă, tăindu-și venele. Mama nu putea înțelege cum un domn cu multă carte poate face așa ceva. Un țăran prost se putea spânzura, dacă se sătura de viață, dar nu s-a spânzurat nimeni, nici chiar la colectivizare. Numai Ion a lui Iordache, adică Grigoraș, care avea fostul pământ al bunicii și o livadă cu pomi fructiferi alături, peste drum de noi, a avut un șoc puternic. El fusese chiabur, scos din casă de Ana Pauker, spuneau oamenii, prin 1951. Păstrase o bucată de pământ lângă pârâu, drept „lot ajutător”. M-am întâlnit de multe ori cu el, mă privea fix când îi dădeam bună ziua, apoi se întorcea fără să spună nimic. Probabil că era supărat pe toți domnii care l-au lămurit să se înscrie în gospodăria agricolă colectivă, colhozul rusesc. Eu n-am făcut colectivizare, eram tânăr, rebel cu cauză, parafrazând filmul cu James Dean, eroul generației mele.
Fluxul memoriei mă aduce la zi. Un ziar american ne critică pentru vrăjitoarele țigănci și astrologii care sunt puși să plătească la stat bir, pe prostia românului nostru, evident. Dar și preoții storc biruri cu diverse oase de sfinți de la inteligentul nostru popor. Oricum, cine vorbește! O Americă plină de secte religioase aberante, cu 80% din populație care nu crede în teoria lui Darwin. Să facă bine și să mai tacă gazetarii americani! Să vadă filmele lui Michael Moore și să-și amintească de sectele religioase care au făcut sute de oameni să se sinucidă sau care au fost arși de vii de FBI. Deșteptăciunea americanului de rând e ca a noastră. Elitele au făcut prosperitatea Americii. Cei 5-10% atei. De ce nu-i văd ziariștii americani pe puținii băștinași ținuți în rezervații cu tradițiile lor? Câți au fost măcelăriți, ce genocid au făcut de-a lungul a peste 200 de ani? Așa că pe noi ne doare în cot. Și tovarășul Nicolae Ceaușescu putea face bombe nucleare și la nevoie și rachete intercontinentale, care să poată ajunge și în America. În misiuni de prietenie. Acum ne-am ales cu baze militare americane și nimeni nu le cere bani pentru închiriere, cum fac ucrainenii cu rușii la Sevastopol. Ne-am mai reduce deficitul bugetar. Dar pentru americani nu-i o problemă deficitul. Guvernul SUA este dator băncilor, inclusiv rezervelor federale, peste 13000 de miliarde de dolari. O sumă astronomică. Numai că ei tipăresc dolari cât e nevoie să-și acopere datoriile. Oare cine suge acum sângele poporului american, ca în 1950, cum ne învăța partidul la școală?



Recomandări

Cockteil… cu amor, umor și poezie. Pălăriile tovarășului Emil Bobu