Dar cărțile erau cărți, de fapt erau și ele dușmani sau dușmance ale poporului. Pentru casă, grădină și un pământ pe malul Sucevei Nicolai Moscaliuc, rămas singur în Suceava, sora murind tânără iar un frate fiind stabilit la Galați, a primit un apartament cu două camere pe Aleea Nucului. Nu era supărat pe nimeni, cum să fii supărat pe partid și securitate? Atât mai trebuia, înfundai pușcăria. În copilărie, în primăvara lui 1944, el a văzut cum treceau pe fostul pod de fier de la Ițcani celebrele tancuri sovietice, aducând și unii cetățeni ai Sucevei duși de criminalul de război Ion Antonescu în Transnistria. Pe unii mi i-a arătat mai târziu, dar nu i-am băgat în seamă, pe atunci fiind un admirator al frumoaselor baruri sucevene, proiectate de arhitectul Nicolae Porumbescu, ctitorul noii Suceve, de până la tovarășul prim-secretar Gârba, care, cu prim-vicepreședinții consiliului popular județean Nicolae Moraru și Ion Siminiceanu au distrus orașul vechi, cât era autentic, începând cu Hanul Langer de pe Ștefan cel Mare. Nicolai Moscaliuc, pensionar, a mai făcut multe după 1990. A adunat câteva sute de kilograme de bronz și a scos din podul Liceului „Ștefan cel Mare” bustul în ghips al lui Eminescu realizat de sculptorul sucevean Ion Cârdei. Cu pilele unui doctor țărănist a ajuns cu el la directorul etern, ing. Nemțișor, cu autentice gusturi artistice, și ca muncă voluntară, cum se spunea pe vremuri, au turnat statuia lui Mihai Eminescu de lângă biserica Sf. Nicolae. Cine mai știe acum? Atunci, foști cântăreți în versuri ai partidului l-au criticat cu indignare proletar bolșevică „pentru că se bagă unde nu trebuie”. Nicolai Moscaliuc era și poet și au rămas mai multe manuscrise cu poezii de la el. Unele i-au fost tipărite la tipografia Mănăstirii Sf. Ioan cel Nou de la Suceava.
Spitalul de Urgență, unitate științifică în fond, ar trebui să poarte numele fostului chirurg eminent Vasile Andriu. Eu am spus, eu am auzit, evident.
Nicolae Ceaușescu vorbea, în fond, foarte frumos și corect despre cetățenii patriei noastre. Nu rostea, ca azi, cuvântul români la orice manifestare politică. Și partidul comunist organiza alegeri și le număra ca astăzi. Unde ajungeau toate hârtiile și buletinele? Ultimele la DCA, una dintre instituțiile fundamentale ale statului, unde se recuperau toate resturile posibile. Erau și multe expresii de genul „ești bun de dat la DCA”. Dar ce însemna acest acronim? Direcția de colectare a ambalajelor. Atât. Hoții nu se apropiau cu capace de canal, ca acum, sau cu fierul furat din scheletele uzinelor noastre, care trebuiau să fie adevăratele monumente ale comunismului, peste o mie de ani. La DCA erau trimiși ca directori și funcționari unii tovarăși activiști, milițieni sau alți membri de partid cu vot de blam. În ultimii 20 de ani ai regimului comunist, instituția era amplasată lângă apa Sucevei, adică lângă groapa de gunoi a orașului și lângă atelierul fostului hingher, botezat călău de suceveni. Fiind condusă direct de activiști, era într-o situație materială lamentabilă, bună de dat toată la… DCA. A venit, apoi, un tânăr director, după ce DCA-ul a fost mutat pe la Ițcani și a renovat totul, pentru o întreprindere de prelucrare a pieilor de animale, având valoarea aurului în contextul plății datoriilor externe, când țăranii nu aveau voie să taie niciun animal, cu excepția porcilor. Adevărul este că, în copilăria mea, vițeii nu erau tăiați niciodată, ca în India. Vitele aveau un fel de statut sacru. Numai statul avea monopolul pieilor crude, ținute în saramură și expediate în țările CAER sau în lumea a treia. A patra nu exista. La noi, din păcate, țiganii nu și-au făcut palate cu multe turnulețe, ca strămoșii lor hinduși. Asta s-a întâmplat în Valahia și Oltenia, sau România mică, cum o numea Carol I, unde ei sunt majoritari, ca secuii în Harghita și Covasna. Despre piei de animale nu mai vorbește nimeni. Au ele drumul lor ascuns. Ostap Bender, eroul romanului Vițelul de aur, în timpul NEP-ului leninist, a înființat o întreprindere de colectare de coarne și copite…
Unde sunt macaralele șantierelor socialismului? La Galați, la miliardarul indian Mittal, unde Nicolae Ceaușescu a terminat cel mai mare combinat siderurgic din sud-estul Europei. Au indienii miliardari, avem și noi români de naționalitate indiană miliardari. Așa ne trebuie. Toți membrii PCR am jurat și am semnat cu propria noastră mână dreaptă și în deplinătatea facultăților noastre mintale că vom apăra cu prețul vieții patria socialistă și pe conducătorul ei. În comunism, mai ales prin 1950-1965, era interzis să scrii cu mâna stângă. Deveneai dușman al poporului.