…”Zeloșii de la partid care conduceau Suceava nu s-au sfiit să pună la bătaie sănătatea locuitorilor orașului”…
– Confesiunile publicistului, scriitorului și bibliografului IOAN PÎNZAR, fostul director al Bibliotecii Bucovinei « I.G.Sbiera »
Coșmarul tuturor, dar și bucuria oportuniștilor și a fanaticilor: vizitele de lucru ale tovarășului Nicolae Ceaușescu, cel mai iubit fiu al poporului român de atunci, după cum spuneau cu aplomb politrucii și propagandiștii, din care mulți stau încă și astăzi bine mersi în Parlamentul României capitaliste. Nicolae și Elena Ceaușescu au amplasat la Suceava, între altele, două obiective industriale: termocentrala pe cărbune și sinistra IFA. Acest lucru s-a întâmplat după ce alte județe refuzaseră cu diplomație să le accepte, pentru că avuseseră o conducere de partid locală mai umană. Zeloșii de la partid care conduceau Suceava, însă, nu s-au sfiit să pună la bătaie sănătatea locuitorilor orașului și însuși elementul ecologic local, pentru a se afirma ei ca mai realizatori și raportori de misiuni de partid îndeplinite. Proiectanții au încercat să le împingă mai spre Salcea, adică spre satul Prelipca, pentru a scăpa orașul de gazele otrăvitoare aduse de curenții de aer. Dar cei doi conducători din fruntea PCR le-au tras cât mai aproape de platforma industrială, evident pentru a obține economii la toate racordările care trebuiau făcute. Șefii de partid și specialiștii n-au avut curajul să-i explice lui Ceaușescu problema poluării, de care el habar nu avea. Într-un alt județ, activiștii de partid mai curajoși l-au convins pe Ceaușescu să construiască o IFA mult în afara orașului. Deci se putea și așa. Nu și la Suceava, din păcate, spre ghinionul ei. Toți se temeau să nu contrazică un geniu. Și iată de ce locuitorii Sucevei au inhalat ani în șir otrava care se înălța pe înaltul coș al fabricii, dar care topografic era exact la nivelul orașului. În 1990 încă mai existau angajați ai fabricii care susțineau sus și tare că întreprinderea e bună, curată și utilă. Dar conducerea FSN-ului județean de atunci, într-o ședință lărgită, a decis închiderea ei. Un rol însemnat l-au avut prof. Mihai Iacobescu, președintele FSN, ing. Taras Seghedin, dr. Ioan Iețcu și alți suceveni.
Analizând însă cu atenție felurite domenii ale comunismului, trebuie să-i acordăm o bilă albă secretarului general al PCR, atunci când o merită, cel puțin la un anumit capitol: interdicția tăierilor masive din păduri. Poate că Ceaușescu o fi învățat ceva din inundațiile catastrofale din 1970 și 1975 și a limitat la minim tăierea copacilor. În nici un caz nu a permis vinderea la export a buștenilor sau a cherestelei, decât în condiții excepționale. Putea face multă valută cu bușteni și cherestea, precum îmbogățiții post-revoluționari, dar el a ținut mai mult la păduri decât la oameni, cărora le-a vândut mâncarea la export. Avea el o idee fixă și în acest domeniu, dar care s-a dovedit una benefică: asigurarea viitorului patriei cu o suprafață împădurită de câteva milioane de ha. Ce-au făcut subalternii lui transformați în capitaliști după 1990 se știe. Au înființat mii de gatere și au tăiat milioane de arbori, pe care i-au vândut direct în buștean sau cherestea. Sigur că și proprietarii repuși în drepturi, având experiența C.A.P.-ului, au tăiat cât mai repede totul, până nu se răzgândesc șefii, cum se întâmpla în comunism. Așa s-a ajuns ca astăzi să sufere de pe urma gesturilor lor inconștiente tot oamenii de rând, cei lipsiți de apărare, loviți de inundații și de alunecările de pământ.
Vizitele de lucru ale tovarășului Nicolae Ceaușescu erau ca o năpastă supranaturală. De fiecare dată șefii comuniști locali căutau noi scheme pentru a-l impresiona. Numai că secretarul general era imun la sentimentalisme. Privea rece și plictisit uneori tot spectacolul absurd și umilitor pentru oameni, mai ales tinerii puși să facă fel de fel de mișcări pe stadioane. În forul lui interior, strâmt și mărginit, el credea că poporul îl „iubește“. A crezut asta până a murit. Stalin și Mao jucaseră teatru în problema cultului personalității. Știau că nu-i iubește nimeni. În ultimii ani Ceaușescu plimba cu el un câine mare. De unde o fi luat acest obicei? Fiii de țărani, cum sunt și eu, nu pot suferi câinii în casă. Frica de a nu greși îi făcea pe șefii locali să adune lumea cu 5-8 ore înaintea venirii lui Ceaușescu. Toți trebuiau să stea permanent la locul lor, înțepeniți ca niște stâlpi. De altfel, și convocarea oamenilor muncii se numea „la stâlp”. Fiind atât de inutile și costisitoare, vizitele lui Ceaușescu sunt o pată neagră a comunismului, dar oare pe lângă câte alte pete?
Mai erau însă și alte spectacole absurde, kafkiene. Cine-și mai amintește de sărbătorirea zilei de 7 noiembrie, ziua Marii Revoluții Socialiste din Octombrie (stil vechi), pe lângă 1 mai și 23 august? Până în 1962, 7 noiembrie era cea mai mare sărbătoare a poporului român. Copii fiind, cântam la școală în clasă cântece sovietice, în traducere, dar și în limba rusă. Oricum, știam imnul de stat al URSS, care este și acum imnul de stat al Rusiei capitaliste. Are o muzică frumoasă. Mitingul de 7 noiembrie se ținea în fața actualei prefecturi, iar mai târziu în fața cinematografului „Modern“. Pe atunci, ca și mai târziu, toți activiștii de partid purtau toamna, primăvara și iarna haine din piele de taur, groasă. Unii le aveau lungi, precum detestatul dr. Goebbels, Ministrul Propagandei. Pe 1 mai și 23 august se făcea demonstrația oamenilor muncii în fața tribunei de pe trotuarul din fața Casei de Cultură. În ultimii ani au fost abandonate carele alegorice, celebrele care alegorice. Oare nu erau copiate de la cineva de dinainte de război? Oricum ele imitau perfect ceea ce se făcea la Moscova. Cred că marele propagandist sovietic Jdanov a inventat carele alegorice. Aveau în ele și puțină artă, doar erau alegorice. Mașini obișnuite, camioane, camionete erau pavoazate ca la carnavalul din Rio. Șoferului i se lăsau două găuri mici prin ornamentele de paradă, ca să vadă pe unde merge. Pe platformele mașinilor stăteau muncitori, țărani, artiști amatori, tineri, elevi, chiar și pionieri, în diferite poziții și cu câte ceva în mână. Era un fel de ritual incaș pentru un om venit din altă țară, nu din altă lume. Cultura și arta aveau o camionetă a cinematografiei, ornată de noi, toți lucrătorii din cultură, mai bine zis de unii muncitori și de colege ale noastre, sub supravegherea secretarului B.O.B. de atunci, viitorul meu director Nicu Chircă. Tribunele erau pline de șefii de partid și de stat ai județului, directori de mari întreprinderi, e adevărat, puțini, fiindcă majoritatea mergeau în fruntea coloanelor proprii. Se strigau lozinci: „Ura!”, dar mai ales „Ceaușescu și poporul!“. Ce balamuc!
(rubrică îngrijită de Angela FURTUNĂ)
