“…Tablourile obligatorii în școlile din anii 50 erau cele ale liderilor comuniști: Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Emil Bodnaraș, Teohari Georgescu, Alexandru Moghioroș…”
– Confesiunile publicistului, scriitorului și bibliografului IOAN PÎNZAR, fostul director al Bibliotecii Bucovinei « I.G.Sbiera »
În actuala comună Iaslovăț s-a născut fostul șef comunist Emil Bodnaraș, un personaj “istoric”, însă de care lumea a uitat, deși altădată mulți îi știau de frică. A fost ofițer la Cernăuți și a dezertat la sovietici în timpul lui Carol al II-lea. A fost membru marcant al comuniștilor români din ilegalitate și în Cominternul stalinist de la Moscova. A revenit în țară ilegal și a activat în clandestinitate, iar în noaptea de 23 august 1944 l-a preluat pe mareșalul Ion Antonescu de la Palatul Regal, unde acesta era arestat împreună cu majoritatea guvernului, și l-a ținut în secret vreo săptămână până la intrarea în București a trupelor sovietice. După ce comuniștii au preluat puterea, Bodnăraș făcea parte din biroul politic al Partidului Muncitoresc Român. Țin minte că poza lui se găsea agățată pe pereții fiecărei clase de la școala din Costâna, unde eu mă aflam, cred, prin clasa a II-a. De atunci mi-a rămas oarecum cu claritate ierarhia marilor șefi comuniști, căci toate tablourile lor trebuiau să fie ca niște icoane pentru copii, devreme ce tronau în clasele de școală: Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Emil Bodnaraș, Teohari Georgescu, Alexandru Moghioroș… Ministru al forțelor armate, general de armată deja prin anii 50, Emil Bodnaraș a păstrat permanent legătura cu Bucovina lui natală. E adevărat că nu a salvat mari intelectuali bucovineni, precum istoricul Ion Nistor, de la pușcărie. Dar în unele cazuri izolate a acționat pentru mulți dintre cei care i se adresau când aveau necazuri. În regiunea Suceava de atunci, primii-secretari comuniști știau că mulți oameni se plâng la București la tovarășul Emil Bodnaraș. De multe ori, acesta lua măsuri împotriva unor activiști locali care nu rezolvau unele reclamații. Evident, nu exista stat de drept…așa că atât nedreptățile reclamate cât și măsurile luate de Bodnăraș erau în stilul feudalismului comunist, al mesianismului totalitar. Timp de mulți ani, fratele lui, Manole, a fost ambasador în Argentina. Când s-a pensionat, acesta s-a reîntors în Bucovina și a locuit în comuna Sucevița, într-o vilă construită chiar de el, dar ulterior trecută de Ceaușescu la gospodăria de partid, ca și cea alăturată, aparținând lui Emil Bodnaraș. Spre sfârșitul vieții, Emil Bodnaraș a construit, pe banii lui, se pare, o biserică în satul natal Iaslovăț. Tot acolo s-a construit și o criptă, unde au fost depuși după moarte membrii familiei. Îmi amintesc un moment din timpul înmormântării lui Emil Bodnaraș. Sicriul, din metal masiv, se afla într-o mașină, în fața muzeului de istorie sucevean, urmând să plece spre Iaslovăț. Timp de mulți ani, satele Milișăuți și Iaslovăț, unite în aceeași comună, au purtat numele lui Emil Bodnaraș. Sic transit gloria mundi…
La moartea lui Gheorghiu-Dej, în 1965, Emil Bodnăraș ar fi putut aspira la postul de secretar general al partidului comunist. Dar până la urmă a fost ales Nicolae Ceaușescu, dictatorul ajuns în anii 1975-1990 cel mai urât fiu al poporului român, invers față de cum spuneau oficial propagandiștii de partid și poeții epocii, adică cel mai iubit fiu al poporului…. Mai multe date despre activitatea de după 1945 a lui Emil Bodnaraș am aflat de la Titus Cristureanu, economist și om politic în timpul comunismului, născut la Suceava în 1904, părinții fiind țărani din Șcheia. A făcut studii secundare la Suceava și universitare la Cernăuți, desfășurând o susținută activitate publicistică, în general de stânga, până la începutul celui de-al doilea război mondial. Îl cunoscuse la Cernăuți pe ofițerul care era atunci Emil Bodnăraș. După 1945, a reluat relațiile de prietenie cu acesta, după cum mi-a relatat profesorul univ. Titus Cristureanu prin 1978, când l-am vizitat la București. Am discutat mai multe ore cu el, în apartamentul lui proprietate personală dintr-un bloc vechi de pe str. Speranței și care cuprindea un întreg etaj. Titus Cristureanu a venit de mai multe ori la Suceava și s-a stins din viață în 1991, fiind înmormântat la Șcheia. A fost consilier economic al delegației României care a semnat Tratatul de pace de la Paris în 1947. Delegația era condusă de Gh. Tătărăscu (fost liberal cu simpatii comuniste, fost prim-ministru al lui Carol al II-lea, între 1934-1937 și băgat de comuniști la închisoare, tot în 1947, unde a și murit). Titus Cristureanu nu a comentat acest caz. El a făcut parte și din delegația condusă de primul ministru Petru Groza care a dus tratative la Moscova cu generalissimul Stalin în privința Ardealului administrat, după sfârșitul războiului, de armata roșie. Stalin ar fi stat mult și ar mai fi cântărit această problemă. A contat enorm încheierea armistițiului și răsturnarea lui Antonescu, plus contribuția României la război. Un mare rol l-a avut Petru Groza, care a reușit să lege o adevărată relație de prietenie cu dictatorul comunist, și el mare amator de glume și bancuri, în care Groza era maestru. A mers din nou la Moscova în 1948, când s-a încheiat tratatul de prietenie cu URSS. Despre Bodnaraș mi-a confirmat că a ajutat unii bucovineni aflați în necazuri, de cele mai multe ori politice. În 1957 a fost martor la discuțiile dintre Hrușciov cu Gheorghiu-Dej și Bodnaraș, privind retragerea trupelor sovietice din R.P.R-ul de atunci. Problema a pus-o, în limba rusă, Bodnaraș. A continuat conversația în rusește cu Hrușciov, Gheorghiu-Dej asistând pasiv, necunoscând această limbă. Prof. Titus Cristureanu știa și rusa și engleza și germana și franceza. Dar traducerea discuției cu Hrușciov o făcea Bodnaraș. Până la urmă, conducătorul sovietic a fost convins, retrăgând trupele în 1958. Din 1955 până în 1968 Titus Cristureanu a fost vicepreședinte al Camerei de Comerț și Industrie a R.P.R și apoi R.S.R. În 1968 a fost pensionat, împreună cu Alexandru Bârlădeanu, pentru divergențele lor cu Ceaușescu privind fondul de acumulare și cel de consum. După cum se știe, Ceaușescu a susținut până în 1989 industrializarea forțată, fatală din punct de vedere economic pentru România de atunci și de mai târziu. Titus Cristureanu a condus și delegațiile care au reglementat problema datoriilor către țările occidentale în urma naționalizării din 1948.
În Istoria literaturii române contemporane (1941-2000) de Alex Ștefănescu, am găsit o listă cu scriitori întemnițați la Aiud până în 1964, la nr. 5 apărând numele Titus Cristureanu. Cred că e vorba de altcineva. Bucovineanul nostru a devenit membru de partid în 1945 și a activat până în 1950 în delegațiile amintite. Din 1955 a primit un post de conducere. Să fi fost arestat pentru scurt timp între 1950-1955? Nu cred. Nu ajungea în anturajul lui Gheorghiu-Dej, de la care păstra multe mărturii scrise, însemnări, semnături, chiar scrisori, pe care mi le-a arătat. Pe de altă parte, nici cartea lui Alex Ștefănescu, plină de omisiuni descalificante și de distorsiuni ignobile, nu este infailibilă – ci poate că dimpotrivă – la capitolul acuratețe și interpretare binevoitoare a realității unei istorii …
(Rubrică îngrijită de Angela Furtună)
