Fluxul memoriei

Amintiri din Comunism



Ioan Pînzar
Ioan Pînzar

După cum a procedat în Suceava, dacă era secretar general în locul lui Ceaușescu, Emil Bobu n-ar fi făcut nici vizita în China și Coreea de Nord. Ceaușescu se putea prăbuși cu un avion, cum s-a prăbușit pe aeroportul Vnukovo, unde a murit ministrul de externe Grigore Preoteasa (Casa de cultură a studenților bucureșteni îi mai poartă numele?) și a fost rănit Chivu Stoica. Ceaușescu stătea prudent în coada avionului. Sigur că pentru binele poporului nostru muncitor era mai bine dacă avionul ar fi avut o cădere mai puternică și ajungeau la autopsie în Moscova toți foștii pasageri români. Gheorghiu-Dej a murit de ciroză din cauza băuturii, fumatului și aventurilor cu artiste celebre. Era, în fond, burlac, lăsat de nevastă după ce a ajuns la închisoare. Condamnat la vreo 10 ani, a divorțat legal de soția cu care avea două fete, ea probabil recăsătorindu-se. Nu s-a supărat pe ea, probabil. Și el era un dictator realist.
Este cert, după mine, că Emil Bobu președinte nu dărâma biserici, nu făcea Casa poporului, nici metrou, nici canal. Românii noștri, urmași ai agatârșilor, nu fac nimic fără un dictator care să pună biciul pe ei.
În Suceava, el a lăsat și a doua sinagogă, de la ieșirea spre fosta stradă Ilie Pintilie (azi Cernăuților) de pe strada Petru Rareș, e adevărat, devenită ulterior atelier de reparat roți de mașină. De-abia mai târziu, tovarășii Gârba și Siminiceanu, motivând că toate clădirile vechi evreiești din secolul al XIX-lea erau pline de șobolani și urâte, igrasioase, deși ele erau simboluri arhitectonice ale târgului nostru, chiar foarte frumoase, cu balcoanele lor din fier forjat și alte decorațiuni la etaj, le-au distrus la începutul lui 1980, construind peste beciurile medievale ale armenilor blocurile hidoase de azi.
Emil Bobu, ajuns la București, s-a transformat într-un activist total, fidel tiranului Nicolae Ceaușescu. Sunt sigur că credea, ca majoritatea activiștilor și a membrilor de partid, în genialitatea lui. Sigur că după 1971, repetând aceleași baliverne, secretarul general părea lovit de Alzheimer, ceea ce nu era cazul. El era un tiran tipic oriental, noi, naivi, crezând că este un oltean bun de gură, superficial și puțin mincinos, cum a spus însuși Arghezi.
În acei ani, în orașul nostru conducea un adevărat clan al dorohoienilor, activiști, directori, șefi prin toate părțile, toți aduși de Bobu, cum zicea lumea activiștilor bețivi de la Centrul de Îndrumare a Creației Populare, organism kafkian, ca și partidul comunist, de altfel. Ce puteau îndruma ei era folclorul nou, ieșit din inima țăranului colectivist. După Ilenuța tractorista, era greu ca un metodist profesor de muzică să mai compună o piesă asemănătoare, culeasă de fapt de pe la munte. Și totuși, în frumoasele cârciumi ale Sucevei sau ale județului, muzicienii, scriitorii, artiștii plastici mai puțin, culegeau folclor nou, curat socialist. Țăranul român, rămas fără nimic, își exprima, cum spuneau criticii literari, în ziarul Zori noi, condus de romancierul zero Platon Pardău, dragostea față de partid și popor. Partidul avea nevoie de dragoste, altfel le stăteau în gât activiștilor fripturile cât capacul closetului, vorba inspectorului general Eugen Pleșca. Plus scrijelele și tocineii de la felul șapte, pe care le mâncau în neștire, beți turtă, cu mâna pe picioarele ospătăreselor sau a activistelor utemiste, apoi uteciste. Morala proletară era la pământ în acei ani ai intransigenței primilor secretari de după Emil Bobu. El a menținut frica în potlogari, cât s-a putut, că totul era mormânt, opera legea omertà, ca la sicilieni. Perioada de glorie a potlogarilor activiști a început cu tovarășul prim-secretar Vasile Potop (după noi, potopul, ziceau unii), predecesorul lui Emil Bobu, care, după cum se știe neoficial, încălca grav morala proletară cu o activistă nu se știe de unde. În cârciumi, pictorul unguresc István Vigh, încălțat cu cizme militare și vara, își bea banii înjurând totul pe românește și ungurește, în final, când era dus pe sus spre casă. Și a venit apoi prim-secretar tovarășul Bobu. În 1966, noul secretar general Nicolae Ceaușescu a venit în vechea Suceavă, modernizată în centru, dar cu măsură, de arhitectul Nicolae Porumbescu. Sucevenii, fericiți, mai ales cei care locuiau la bloc, în apartamente cu apă caldă și caloriferele fierbinți ca plita încinsă, că trebuia să ții deasupra o cutie metalică cu apă rece, sau geamurile deschise în mijocul iernii, cum făceam noi la internatul unde ajungeam beți după ce copiii adormiseră demult, unde dimineața ne puneam pe picioare cu câte o cană de smântână de la magazia magazionerului Carp, urmaș și el al carpilor liberi, daci hoinari, deci sucevenii fericiți aruncau cu flori peste capota mașinii viitorului președinte. Drace, au spus mai târziu securiștii, dacă un buchet de flori ascunde o bombă? De unde bombe, tovarăși? replica în ședință Popescu-Dumnezeu, că poporul îl iubește la nebunie pe tovarășul secretar-general. Securiștii tăceau, dar între ei își spuneau: asta-i, că-l iubesc la nebunie, deci poate fi un nebun, să interzicem florile și să-l punem pe tovarășul într-un Aro înalt! În față mai stătea și câinele lui lup, dresat să sară la beregata unui eventual iubitor la nebunie. Erau ani ca în localitatea imaginară Macondo a genialului scriitor columbian Marquez, care a trăit și a murit în orașul Mexico City. A fost egalul din secolul XX al rușilor Tolstoi și Dostoievski.



Recomandări

Cockteil… cu amor, umor și poezie. Pălăriile tovarășului Emil Bobu

Președinții Curților de Apel din România reclamă dezinformarea privind vârsta și condițiile de pensionare ale judecătorilor

Președinții Curților de Apel din România reclamă dezinformarea privind vârsta și condițiile de pensionare ale judecătorilor
Președinții Curților de Apel din România reclamă dezinformarea privind vârsta și condițiile de pensionare ale judecătorilor