Amintiri din Comunism

Anii copilăriei mele n-au fost chiar luminoși din cale-afară. Noi trăiam încă ultima perioadă a capitalismului în putrefacție, cum scria maestrul Silviu Brucan, adică profesorul și marele maestru al combinațiilor de mai târziu. Tinerețea lui era de aur atunci, a lui și a tuturor proaspeților nomenclaturiști. Noi trăiam nu ca în Congo de azi (din cauza luptelor permanente între triburi), ci ca în alte țări ale Europei de atunci. În fond, în 1938, România era la nivelul Belgiei, din punct de vedere economic, dar sentimental eram mai aproape de India cea incredibilă. India a dat multe civilizației noastre europene. Merită respectul nostru total. Matricea morală și economică era încă, în 1950, capitalistă, dar fără boier. Boierul nu te mai bătea cu biciul, ca în copilăria bunicii, dar nici nu te lăsa să treci pe vreo cărare de pe pământul lui. Sigur că țăranii lucrau încă „în parte”, pe moșia lui, micșorată în 1922-1924, dar fără treabă nu treceai pe pământul lui. Nu vorbesc de conacul cu a lui curte franțuzească sau englezească. De fapt, curtea era mai frumoasă decât conacul, care a fost înghițit, după 1975, ca de o văduvă neagră, de spitalul seminebunilor adus de la Sasca. Nu toți erau bolnavi congenitali, ci s-au „scrântit”, vorba mamei, din cauza necazurilor. La colectivizare, mulți țărani din RPR au înnebunit pur și simplu, nu din cauza pământului, în special, ci, mai ales, când li s-a luat căruța, morișca, șișcornița, caii, plugul, cu oticul, tăvălugul, până și coasa și sapele, plus vacile. Țăranul a rămas cu fundul gol sau, după cum zicea clar, în curul gol. În tinerețea mea, Harry Belafonte cânta: cu curu cu cu, sau celebra melodie a bananei. Mult mai târziu, când generalul negru Powell era ministrul de externe al lui George W. Bush și a prezentat la ONU o sticluță cu armele de distrugere în masă ale lui Saddam, Harry i-a spus: „Generale, ești sclav în interiorul conacului, noi suntem în afară”.
Gândurile răzlețe mă aduc în 2012, când a murit marele scriitor mexican Carlos Fuentes (care merita un premiu Nobel) și primul președinte al Algeriei, după cei peste 6 ani ai războiului de eliberare de sub francezi, Ahmed Ben Bella. Frontul Național de Eliberare a Algeriei l-a avut ca prim conducător, prin 1953-1955. Francezii l-au prins și l-au băgat în pușcărie, unde a stat până după acordurile de la Evian, din 1964. Patru ani a căutat generalul De Gaulle o soluție militară sau civilă și a ajuns la concluzia acordării independenței. Francezii înșiși au făcut un film despre atrocitățile demne de lagărele naziste ale autorităților franceze, cel puțin până la De Gaulle, dar și în timpul lui. A autorizat și el metode teroriste, pentru menținerea imperiului. Câte a mai suferit generalul după 1964! Peste 30 de atentate, răscoala armatei din Algeria, condusă de generalii Zeller, Massu și alții, înființarea unei organizații teroriste, OAS, compusă din reprezentanții celor peste un milion de francezi care au trebuit să plece în Franța, în special militari. OAS era condusă de colaboratori apropiați ai lui De Gaulle din timpul războiului: generalul Salan, un fost ministru și alții. Toți voiau moartea generalului care a salvat onoarea Franței după înfrângerea rușinoasă din iunie 1940, un nou Sedan al francezilor. Bun diplomat, disprețuit de președintele Roosevelt, dar sprijinit de Churchill și Stalin, generalul a adus Franța în Consiliul de Securitate al ONU, cu statut permanent și a obținut, spre indignarea generalilor lui Hitler, o zonă de ocupație în Germania învinsă. Franța a devenit una dintre cele patru mari puteri ale lumii, China revenind după 1972, odată cu retragerea Taiwanului. De la Napoleon Franța nu a mai avut un politician de talia generalului De Gaulle. Era direct și tranșant în probleme internaționale. A recunoscut China comunistă, în 1964. După 1965, s-a retras din structura militară a NATO, refuzând să mai găzduiască sediul acestei organizații militare la Paris, aceasta mutându-se la Bruxelles. S-a opus profetic intrării Marii Britanii în fosta Piață Comună. A intuit că ea nu se va putea integra în organizație, datorită legăturilor ei semicoloniale și a celor speciale cu America. Am mai vorbit de Canada, unde a pronunțat, în Québec, celebra propoziție Vive le Québec libre! A sprijinit și dreptul tribului Ibo de a se despărți de Nigeria, în timpul cumplitului război de secesiune. Zona secesionistă se numea Biafra. Imaginile cu copiii Biafrei erau cutremurătoare în acei ani, 1965-1967. La noi era deja o expresie populară despre răul absolut: parcă ești din Biafra. Generalul De Gaulle s-a mai supărat pe sovietici, e adevărat, nu mult, când aceștia au recunoscut FLN-ul din Algeria. Evident că și atunci luptătorii pentru independență din colonii foloseau AK47, armă universală, după războiul din Coreea. În fine, cu toate necazurile lui interne, inclusiv puciul militar și OAS din Algeria, care amenința cu debarcarea în Franța, omul politic francez a stopat un transport de armament în Israel. Vaporul, plin, era în Marsilia. Israelienii l-au furat într-o noapte și dus a fost. Probabil era plătit armamentul și alte materiale militare mai deosebite. Generalul s-a enervat din nou și istoria a reținut doar propoziția: „evreii sunt un popor dominator”. În 1968, revolta studențească a fost condusă de comuniști și studenții francezi de altă naționalitate, ceea ce constituția franceză nu admite. Președintele Ceaușescu, onorat în mai 1968 de vizita generalului, nu a prea admirat revoltele din Franța. Acesta a dispărut atunci un timp din palatul Élisée. A fost în vizită la comandamentul francez din Germania Federală. De multe ori, se retrăgea la castelul Rambouillet, trecut în inventarul republicii de la regii trecuți.