Amintiri din Comunism

Mama muncea cu ziua, ca o servitoare, pentru 15 lei, pentru a strânge banii. De unde de altundeva? Grâul nu era copt, porumbul și cartofii la fel, lapte de vacă nu ducea la vândut, nici găini și pui, iar oile erau la stână. Mult mai bine s-a trăit în timpul războiului, spunea bunica, până la refugiul din primăvara lui 1944, când tot ce era în casă și pe afară a fost furat de hoți din comuna Costâna. Mai târziu, mama a văzut la cineva niște unelte agricole și scule de tâmplărie ale tatei. Copilăria mea, cu țurțurii de gheață pe post de bomboane… Cam așa a început nefastul comunism. Problema e că n-aveam bocanci iarna, uneori umblam desculț până la Crăciun, dacă nu ningea tare. Dacă aș fi rezistat, aș fi mers desculț toată iarna. Dacă aș fi avut tenișii albaștri de 40 de lei, îmi ajungeau mai mulți ani. Tenișii au fost visul nerealizat al copilăriei mele. Nici nu m-aș fi gândit să-i port vara. Erau pentru iarnă, cu ciorapi de lână, pe care mi-i împletea sora mea. N-am avut și gata, vorba lui Creangă. Și, în acei ani, cum am mai spus, tovarășul Nicolae Ceaușescu studia la Moscova, promovat cu certificatul de patru clase primare direct la Academia Militară „Frunze”. Acolo a învățat să folosească armele de vânătoare, precum aristocrații, o blasfemie a comunismului. Nici Lenin, nici Stalin nu au vânat. Doar Nikita Hrușciov, un om politic excentric, care amenința că va distruge definitiv Germania, dacă se înarmează cu NATO. După părerea mea, Germania ar fi trebuit menținută sub ocupație încă o mie de ani, când era planificat să se termine imperiul lui Hitler.
Aproape 7 miliarde de oameni sunt cam mulți, spun unii savanți, pe urmele lui Malthus. Nu cred că nu s-ar descurca și 10 miliarde, sau chiar 20, dacă vor fi mâncate toate celelalte ființe, despre care cărțile sfinte spun că au fost create de marele arhitect pentru hrana oamenilor. Mai puțin porcii și șerpii. Dar porcii sunt cei mai mâncați, de vreo 5 miliarde de ființe umane, locuitori ai Pământului. În final, vor fi mâncate toate vietățile, apoi va veni canibalismul. Evoluția merge implacabil înainte, orice ar zice preoții la lecțiile lor de religie. Eu n-am făcut nicio oră de religie și mama nu s-a supărat. Mă punea ea în genunchi, să mă rog. Pe la 5-6 ani, știam Tatăl Nostru și Crezul. Sora mea, chiar dacă a tot rămas repetentă, până în clasa a treia, m-a învățat totuși să citesc înainte de a merge la școală. În clasa întâi, citeam în abecedar, ca în Toamna patriarhului, Ana are mere. Apoi, în clasa a doua, am învățat poezia Ariciul. Dar, la școală, mă uitam mai mult pe peretele stâng, acolo unde erau portretele celor patru mari dascăli ai proletariatului, Marx, Engels, Lenin, Stalin. Și, în acest timp, tinerii locotenenți torționari de la Aiud și de pretutindeni conduceau cu fermitate închisorile cu dușmanii poporului, așa tineri cum erau. Ministru de Interne era tovarășul Teohari Georgescu, curat cominternist, un mare iubitor al poporului muncitor exploatat efectiv până la 11 iunie 1948, când s-a făcut naționalizarea principalelor mijloace de producție, a bogățiilor solului și subsolului. Mulți au uitat de 11 iunie 1948. În București era o stradă 11 Iunie, în toate orașele la fel. Nici Suceava nu a fost scutită. În București mai este și astăzi, în apropierea pieței Moghioroș. Ne-a scăpat de ei, adică de deviaționiști, marele Stalin, care atunci aproba orice acțiune de demascare a dușmanului de clasă, cocoțat în vârful partidului. Asta în toate țările frățești de democrație populară. La moartea lui, profesorii plângeau în cancelarie, în frunte cu directorul Lateș. În clasă a venit plângând profesoara Vatui, de română, și ne-a spus că a murit I. V. Stalin. Dacă ar fi venit profesorul de rusă sau cel de geografie ne-ar fi spus: plângeți și voi, boilor! Cred că eminentul profesor de istorie Constantin Ignătescu râdea pe ascuns în camera lui, unde stătea în gazdă la fostul învățător Vasile Cocârlă, chiabur, cu o casă frumoasă, cu șură mare, căruță cu doi cai, vaci și porci. Cât a fost suspendat din învățământ (de fapt tot timpul), lucra singur tot pământul. Arat, semănat, prășit, cules, adus acasă în șură și în podul grajdului. Doamna Galina nu era vinovată că soțul ei era chiabur și mergea la școală normal. Și cine conducea organizația de bază PMR? Potlogarul Nicuță Butnar, care fusese îngrijitor la sfatul popular, apoi responsabil cu stațiunea de montă și, din nou, om de serviciu la școală și la căminul cultural.
Poporul nostru minunat, daco-român, cum spun istoricii noștri patrioți, iubitori de neam, cei din trecut și cei din comunismul de după 1945, a trecut prin mari încercări. Mama spunea: capul plecat sabia nu-l taie. Ar fi fost bine să fie așa. Mama era o țărancă mioritică uneori, alteori îi blestema pe cei morți și pe cei vii: crăpa-i-ar rânza!, dar-ar ciuma în el, să nu-i putrezească ciolanele! (ceea ce se mai și întâmplă), nu l-ar primi pământul! (ceea ce nu se întâmplă). Mama i-a urât pe comuniști, activiști și cei cu mașina neagră până a reprimit pensia de văduvă de război, în 1966. Pe urmă s-a mai domolit. Se mulțumea cu lotul ajutător, lucra aproape pe gratis la CAP, era chiar bucuroasă că nu mai trebuie să are tot pământul, cum făcea prin 1950. După 1990, n-a interesat-o deloc fostul pământ. Nici vorbă să meargă să-l vadă. De altfel, a mai trăit doar trei ani.
Vechii activiști care-și tot fac firme capitaliste sunt supărați pe mine că nu laud comunismul și mai ales Cântarea României, un gen de artizanat cultural-artistic și folcloric, care s-a amplificat în prezent. Poeții bolșevici sunt acum, chiar la bătrânețe, existențialiști și dadaiști, au uitat de iubitul partid, scriu în continuare și-și publică opere complete, ca maestrul bolșevic Mihail Sadoveanu. Criticii ziși literari de câteva parale turcești glorifică false glorii din trecutul școlii de literatură condusă de Mihai Novicov, un mare critic cominternist realist-socialist. Parlamentarii, care cu toții sunt de nu știu câte parale, jumătate au doctorate aprobate de miniștri absolvenți ai Academiei „Ștefan Gheorghiu”. Universitățile din toată țara, de stat și particulare, dau și titluri de doctor honoris causa. Pentru doamna Ceaușescu, bancul vremii spunea că i s-a dat titlul de doctor honoris pausa. Gura lumii n-o închide decât moartea, conchidea aceeași unică mamă a mea, așteptând ca Dumnezeul ei s-o reînvie la sfârșitul lumii, în iad sau în rai.