Amintiri din Comunism

Și totuși e o mare nedreptate: fetele și nepoții tovarășului Emil Bobu, părintele sucevenilor, în anii de demult, nu sunt politicieni și mari capitaliști.
Un bătrân director de la Aiud povestea cu sinceritate proletară cumaveam noi grijă de deținuți, nici nu știam că sunt Maniu, Brătianu, de unde să știm noi, toți erau egali, semănam primăvara legume, în curtea noastră, pentru a avea vitamine la masă, țineam chiar și vaci pentru laptele lor proaspăt care strălucea în gamele, degeaba ne critică scriitorii, ei ce-au făcut pentru patrie? Biblioteca închisorii era la dispoziția deținuților, trimiși la noi cu acte în regulă, conform legilor în vigoare. Unii au murit de bătrânețe, n-am avut nicio vină, doctorul nostru a scris clar în certificat: decedat datorită vârstei înaintate, complet legal. Noi eram atei, cum cereau legile, și nu aveam preot și nici cimitir.
Bătrânii slujitori ai României democrat-populare, în pușcăriile ei moștenite de la regimul burghezo-moșieresc, unele chiar de la împărăteasa Maria Tereza, își mănâncă liniștiți pâinea cea de toate zilele, cu pensioara lor făcută după muncă dreaptă și multă.
Tovarășul Ceaușescu a renunțat de bunăvoie și nesilit de nimeni, în deplinătatea facultăților mentale, să fabrice o armă nucleară, măcar una pentru muzeul științei și tehnicii românești. Iranul, țară străveche, ai cărui locuitori ne-au invadat cu mii de ani în urmă teritoriul străbun (Darius al lui Istaspe, regele lor, s-a rătăcit în lanurile de grâu ale străbunicilor noștri traci), vechea Persie, a doua pe axa răului, lucrează la prima bombă nucleară. Lumea întreagă, câtă frunză și iarbă, tremură de frică. Așa au început și sovieticii în 1949, cu o primă bombă. Apoi au făcut 30.000 și tot atâtea rachete intercontinentale. În cel mult 20 de ani. La fel și SUA. Șahinșahul Pahlavi Aryamer, regele regilor în persană, pus de CIA pe tron în 1953, a fost și el mare prieten cu președintele nostru, după cum se știe. Putea face el arme nucleare, avea bani berechet și putea fura secretul de la americani. A fost însă om cinstit și a murit de cancer, în Egipt. Toate i s-au tras de la propria lui Securitate, care apăra cu abnegație poporul iranian.
Recent, un brav ostaș (colonel) al omniprezentei securități române, care a făcut doar ceva peste un an de pușcărie după 1989, revenind la demnitatea profesională de dinainte, căuta în țărișoara noastră din epoca de aur numai trădători. Dizidenții erau niște naivi, evident, cei serioși erau duși la spitalele de nebuni. Cine erau trădătorii? Cei care colaborau cu agenții străini, vânzând marile secrete economice și militare ale regimului comunist. Dar ce secrete avea RSR-ul atunci? Fabricile și uzinele depășite tehnic? MIG-urile sovietice, depășite și ele, câteva rachete sovietice învechite ș.a.? Poate tehnica specială a lui Ceaușescu de a fabrica o armă nucleară folosind alt element din tabelul lui Mendeleev decât uraniul. Ceva, ceva era totuși un mare secret al marelui cârmaci. La Pitești, spuneau în șoaptă unii activiști și informatori ai securității, se fac niște arme laser care distrug fulgerător tancurile și avioanele Armatei Roșii. Americanii nu aveau așa ceva. Recent, un ministru a dezvăluit cel mai mare secret al României capitalist-securiste: la noi se va construi cel mai puternic laser din lume, invenția putând lua premiul Nobel. Sigur că nimeni nu l-a luat în serios. Bătrânii securiști urmăreau de fapt pe cei care spuneau că suferă de foame și de frig, îl înjurau pe Ceaușescu, scriau la Europa liberă etc. Acestea erau secretele mari de stat ale României ceaușiste. Aici erau trădătorii, adică dușmanii poporului. Îndoctrinarea vechilor reptile bolșevice a fost totală, chiar dacă acum sunt mari patroni capitaliști mulți dintre domniile lor. Trădătorul și dușmanul poporului nu au dispărut din subconștientul eternilor bolșevici bătrâni.
Ce făceau activiștii din sediul comitetului central zilnic la serviciu? Atunci nu erau calculatoare, camerele nu aveau aer condiționat, cum au mârlanii politici de azi, scriau cu stilouri chinezești cu penița de aur. Dar oare ce scriau? Evident, baliverne. Baliverne scria însuși secretarul general, dar cu un stilou Pelikan din Occident, posibil un cadou de la cineva. Nu-l văd pe secretarul general amator de stilouri din aur. Se știe că cel mai greu făcea semnul algebric al extragerii rădăcinii pătrate, apoi dedesubt urma numele citeț. Cine i-o fi furat stiloul, oare? Mârlanii de revoluționari. Dar ceasul de la mână de la Târgoviște? Poate că nimeni. A fost pus în sicriu de revoluționari cu tot cu palton și căciulă. Cine să-i fure căciula? Hoții din cimitir stăteau ascunși. Pe străzi circulau gloanțele de calibrul 7,62 mm și nu celebrii locuitori ai Bucureștiului, aduși de boieri și de domnitori drept robi (nu înțeleg nici acum ce fel de robi au putut fi) care să lucreze la țară pământul, iar la oraș ce să facă? Programați genetic contra muncii, această minoritate națională pe care o înlătura cu mâna dreaptă secretarul general, cu oroare, nu putea să dea agricultori, mineri etc. Doar unii cântăreți, alții meșteșugari etc. Interesant este că această minoritate națională i-a asimilat pe românii noștri neaoși, coborâtori din vechii sciți, sarmați, traci, daci și romani.
Cominterniștii bolșevici din iad sau de pe pământ, prin urmașii lor, conduc încă destinele patriei noastre dragi. Evident, împreună cu șefii foștilor băieți cu ochi albaștri, cu aceleași costume, de aceeași statură, la fel de tineri, parcă clonați de doamna Ana Aslan, care stăteau pe trotuare din 50 în 50 de metri pe Calea Victoriei sau cea a Dorobanților, pe unde trecea mașina ilustrului fiu al poporului român, Nicolae A. Ceaușescu.
Foștii pușcăriași politici ai comunismului din zona Sucevei au publicat un mic inventar cu date sumare despre ei. Mulți sunt morți, mulți sunt bătrâni. Au fost cu toții condamnați de tribunalele militare despre care am vorbit, ai căror judecători și procurori trebuiau condamnați la închisoare pe viață după 1989, ca și organele de partid și de stat care coordonau aceste procese. Asta dacă venea la putere Corneliu Coposu. Sigur că ar fi fost amnistiați de vestitul Ion Iliescu, care a pus ranga minerilor pe spatele vechilor și nu a noilor țărăniști și liberali (mulți informatori ai securității), în aprilie 1990. Acum se pupă împreună, botezați de celebrul miliardar de etnie necunoscută cu cele 3 posturi TV, evident, fost informator al securității. Așa le trebuie. Au înfierat-o cu mânie proletară liberală pe naiva politiciană Mona Muscă și au pupat mâna onor Iliescului, minerilor, securiștilor și bravilor informatori. Așa le trebuie?
Să revin la foștii pușcăriași politici, acuzați de delicte de la crime împotriva umanității, până la celebrele lozinci uneltire împotriva statului și partidului, împotriva clasei muncitoare, a ordinii sociale și publice sau ținuți în detenție administrativă de securitate, fără proces. Cine credeți că a fost acuzat de crime împotriva umanității? Un agricultor. Un biet țăran român, evident, chiabur. Era ridicat la nivelul oamenilor de stat al celui de-al treilea Reich, al ducelui Mussolini, al războinicilor japonezi care au pornit al Doilea Război Mondial. Pe prima mea cerere scrisă în adolescență am completat, dedesubtul semnăturii, Luptăm pentru pace! Mai târziu se scria Trăiască lupta pentru pace! În timpul primei epoci de argint a tovarășului Nicolae Ceaușescu s-a renunțat la aceste lozinci. Mulți dușmani ai poporului din cartea amintită erau și refugiați din Bucovina de nord și Basarabia. Toți cei menționați au fost duși în Bărăganul lui Panait Istrati, cel cu Ciulinii Bărăganului. Ciulinii aceștia, o plantă sălbatică din Câmpia Dunării, erau în folclor și în graiul uzual de la noi din Costâna: mama spunea câteodată nu vă place mâncarea, o să mâncați ciulini, adică nimic. Dar mâncarea ne plăcea, fiindcă era pe bază de fasole și cartofi, ca la vechea armată populară pe care am servit-o și eu șase luni.
Să revin la fostul președinte Roosevelt. La insistențele premierului Churchill de a intra în război contra Germaniei în 1940, președintele american i-ar fi spus enervat unui apropiat că în două războaie două imperii, Franța și Marea Britanie, nu pot învinge singure Germania, care s-a înarmat masiv doar în patru ani. Dar nu mai mult decât Franța singură. Nu degeaba președintele Mitterand și premierul Angliei s-au opus inițial reunificării Germaniei, după căderea zidului Berlinului. Gorbaciov și Elțîn au sprijinit această acțiune istorică, retrăgându-și trupele fără un tratat special de pace, ci doar unul în 6 și cu Polonia, în timp ce occidentalii și le-au păstrat, mai mult simbolic, în cadrul NATO.
După această acoladă, să reamintesc faptul că majoritatea refugiaților din Bucovina de nord și Basarabia ajunși întâmplător în unele sate de la noi au fost trimiși în Bărăgan. Puteau să facă ceea ce au făcut primarul din Costâna din anii 1950, Gheorghe Goian, și secretarul de partid, pe care l-am botezat potlogar, mai mult afectiv, Nicuță Butnar poreclit Furchis. În tinerețea mea am discutat mult cu Nicuță, chiar dacă nu mai era secretar și mătura doar prin primărie, tot timpul îmbrăcat nemțește, adică fără izmenele și cămașa de cânepă ale țăranului obișnuit. Nicuță, pe care mama îl critica că n-a pus mâna în viața lui pe sapă, a făcut ceva mai grozav în timpul războiului. A scăpat de trimiterea pe front simulând nebunia. În 1945 a spus unui activist de la județ (până în 1950 mai erau județele vechi) că s-a opus războiului și nu a participat la el. Era un fel de erou al comunismului, pe care-l moșeau cominterniștii. Activistul era cominternist venit cu tancurile T34, evident fiind român prin naturalizare. În Costâna s-au stabilit și au trăit, ei și urmașii lor, peste 10 familii de refugiați. Spre onoarea lor, primarul și șeful de post și mai ales secretarul de partid nu i-au reclamat la autoritățile de la județ. Oamenii încă așteptau bomba atomică americană care să fie aruncată la Moscova, dar prin 1950 și Moscova avea arme nucleare. Bombele americane s-au dus în Japonia în 1945. Majoritatea refugiaților din perimetrul actualului județ Suceava prinși de autorități au fost duși în „Bărăganul de la dropii”, cum scria maestrul Sadoveanu, părintele realismului socialist, în romanul Mitrea Cocor. Un alt scriitor bolșevic de pe lângă Săveni, A. I. Ghilea, adică Alecu Ivan, Ghilea fiind satul unde s-a născut, a scris un roman intitulat Bărăgan, realist socialist pur, care apărea în temele pentru examene de promovare sau admitere. Era clasic. Dropiile erau și probabil mai sunt niște păsări din județele actuale Teleorman și Ialomița, care au dat țării pe scriitorii Zaharia Stancu, Marin Preda, dar și pe Gala Galaction, care a ajuns și el în comunism, fiind mai mult preot. Cântăreții de muzică populară ai Bărăganului sunt mai mulți, dar unii s-au evidențiat mai mult: Ileana Constantinescu și regretatul Liviu Vasilică.
Trebuie aici să analizăm situația refugiaților mai atent. Autoritățile sovietice îi căutau pe cei cărora li se dăduse în grabă cetățenia sovietică în 1940, iar dacă erau înapoiați, sau repatriați, cum spuneau duioșii lucrători ai KGB sau NKVD de atunci, ar fi ajuns cu toții în Siberia pentru vecii vecilor. Din neatenție, din nu știu ce motiv, cominterniștii care începuseră să conducă țara după 23 august 1944 au luat această măsură de trimitere a lor în Bărăgan, cu domiciliu obligatoriu. Involuntar, a fost un act de nesupunere față de Armata Roșie eliberatoare. Numeroși, însă, au rămas în Bucovina noastră. În sate încă se mai păstrau valori vechi de solidaritate umană, pe care le aplicau și proaspeții conducători, făcuți bolșevici uneori fără voia lor. Nu cred că vreun țăran din România interbelică să fi fost membru al partidului comunist român de la Moscova. În Suceava, cum se știa, au fost câțiva negustori care-l iubeau pe Stalin.