Amintiri din Comunism

Trăim, încă, majoritatea celor din orașe, în blocurile construite în comunism. Despre cele din Suceava am tot vorbit, ele fiind începute cu deținuți politici sau de drept comun pe străzile slt. Al. Ienceanu, Mihai Viteazu, Ciprian Porumbescu. Dar trăim încă în cadrele împărțirii administrativ-teritoriale din 1968, cu mici modificări ulterioare. Este poate cea mai lungă perioadă din istoria României moderne cu o astfel de organizare. Raioanele erau numite după modelul sovietic. Până prin 1950 erau încă vechile plăși, cea de care aparținea satul meu natal Costâna fiind la Dărmănești, cu sediul în gară. Despre comunism vorbesc numai de bine, cu cinismul de rigoare, fiii nomenclaturiștilor, precum cel al lui Niculescu-Mizil. „Aveam orice doream“, spune un capitalist de succes. Bătrânul lui tată bolșevic juca teatru pe la TV-uri cu pretinsa lui dizidență. Odraslele de pe bulevardul Primăverii trăiau precum prinții William și Harry ai Angliei. Vadim Tudor, care știa multe, spunea că Mircea Geoană, fiu de general comunist, a avut bonă, precum fiii boierilor de pe timpuri. Și eu în copilărie trăiam ca majoritatea copiilor de țărani săraci. Paradoxal este că mama era trecută la țăranii mijlocași, pe care partidul îi trata cu atenție, dar mai puțină decât cei săraci, cu pământ puțin. Și unii mă critică de ce prezint negativ comunismul, această oroare a istoriei, care mai continuă și acum. Am explicat freudian că totul a început în copilărie. Onorabila instituție care se numea securitatea a luat seara cu mașina neagră atât pe învățătorul meu, Sofian, cât și pe alt om. Toată viața am urât șefii, asta se poate oare explica tot freudian?
Mă mai întâlnesc și mă salut cu tovarășul Ion Siminiceanu. E un veteran al comunismului sucevean. A fost pe la un post de televiziune local, dar n-a spus prea multe. Tovarășul Siminiceanu știe multe despre guvernarea de partid și de stat a Sucevei, timp de decenii. A stat în tribuna oficială la 1 mai, 23 august, mai puțin poate la 7 noiembrie.
Aristocrația muncitorească exista deci din plin în socialism. Cici, fiul tovarășului prim-secretar Gârba, cel care nu lua în serios nici comunismul, nici normele eticii și echității socialiste, sigur că atât cât se putea, tânărul Cici, simpatic, de altfel, era cu adevărat Nicu Ceaușescu al Sucevei, cel puțin în privința privilegiilor pe care le avea. Dar, cum eu am admirat totdeauna tinerețea, mă abțin să-i condamn pe tineri, chiar dacă unii aveau bonă, iar alții stăteau în frig și sărăcie ca mine. În valori absolute, tinerețea noastră era egală, numai că ei aveau ceea ce eu visam, adică barurile de pe bulevardele Parisului. Nicu Ceaușescu era numit „prințișor“. Mă rog, așa au apărut și prinții Angliei, în fond.
Mă întreb din nou, oare ce mai fac membrii ultimului CC al PCR? Cred ca sunt fericiți, chiar foarte fericiți. Au scăpat de ședințe, plenare, congrese, unde făceau celebrul sport cu gura, mâinile și picioarele. Au scăpat de lozincile la fel de celebre, al căror autor a rămas necunoscut, cu excepția celor care aparțineau unui poet scuipat de mulțime prin decembrie 1989. Sunt fericiți cei care au devenit onorabili oameni de afaceri, cinstiți, integri, plini de valorile morale ale fostului regim odios. Mulți au ajuns direct, datorită legilor naturii, direct în cazanele cu smoală din iadul biblic. Care este, vorba ex-primarului Vanghelie. În anii de început ai comunismului existau mulți țărani și muncitori simpli în CC al PMR. Adică mergeau la o plenară, îl omagiau pe Stalin până prin 1955, prietenia româno-sovietică, lupta pentru pace, condamnau manevrele murdare ale imperialiștilor anglo-americani (la început), aplaudau când termina de vorbit Gheorghiu-Dej, apoi mergeau acasă la muncă. De pe la sfârșitul anilor 1950, oamenii muncii educați de partid au început să ovaționeze la ședințe și plenare pentru partid, adică să trăiască, dar strigau și numele primului secretar al PMR: Gheorghiu-Dej, Gheorghiu-Dej.