Amintiri din Comunism

Dar piesa cu titlul cel frumos s-ar putea juca și acum. Autorul ei timid a murit tot timid, dar cu ficatul distrus de acea vodcă rusească de 60 de grade, care se numea Krepkaia. Prima înghițitură te ardea pe gâtiță, vorba țăranului. El nu a învățat la școală despre esofag. Ei bine, când suta de grame ajungea în stomac simțeai o arsură binefăcătoare.
Hindușii au un festival dedicat creării Universului. Iată ceva care depășește toată gândirea creștină, dar și pe cele musulmană și budistă. Hindușii din râul sfânt Gange sunt marii filozofi ai lumii contemporane. Cred că în comunism ar fi fost considerați progresiști, lipsiți de obscurantism, adevărați oameni ai muncii.
Freud acordă o importanță deosebită alăptării copilului mic. Atunci se pun bazele unor complexe viitoare. Atracția sexuală a sânilor femeilor e explicată de constatările lui Freud. Dar putem merge și la Darwin. Mamelele mici ale bărbaților n-au apărut degeaba. În procesul evoluției, e posibil ca cei doi parteneri să fi hrănit cu lapte copiii. E adevărat că maimuțele au depășit această fază.
Trecând de savanți, îmi amintesc că mama știa povestea celebrului hoț lipovean Terente, care intrase în folclor, în anii ‘30. Mulți ani mama și bunica, dar și alte femei credeau că crenvurștii, numiți de ele mititei, aveau pielița din intestine subțiri de om. Terente, haiducul stufului din Deltă, era un fel de hoț de fete, mai mult decât de bani. Sigur că toți țăranii încă mai credeau, în acea jumătate de deceniu dintre cei 10 și 15 ani ai mei de la Costâna, între 1950 și 1955, în minunea ciobanului de la Maglavit, care s-a întâlnit în persoană, precum Moise, cu însuși Dumnezeu, căruia el îi spunea Moșul. Comuniștii l-au vindecat, în cadrul colhozului, de toate vedeniile. Devenise, prin 1970, chiar colectivist fruntaș. La viitorul canal Dunăre-Marea Neagră muncitorii fruntași, adică doctorii, generalii, miniștrii și avocații dușmani ai poporului trasau axa canalului. Așa scria Scânteia partidului, cu o fotografie în cadrul textului scris de un ziarist comunist dedicat. Nu i-am reținut numele. Pe atunci, ca și mai târziu, citeam Scânteia rând cu rând, pagină cu pagină, adică toate balivernele. Nu știu pe la câți ani am ajuns perfect convins că toate sunt baliverne, poate că pe la 12, dar le-am mai citit încă cel puțin 10 ani în totalitate. Mai târziu, mă opream mai ales la mica publicitate din România liberă.
În tinerețea noastră cea măreață, precum scumpa noastră patrie în frunte cu iubitul secretar general al PCR, zăboveam ades la cârciumile sau barurile proiectate ca la Paris de genialul arhitect Porumbescu, în care, după primele sute de grame de vodcă, începeam să-i bârfim și să-i înjurăm pe distinșii noștri șefi de partid și de stat, directori și secretari BOB. Niște boi, striga pictorul de altă naționalitate, să mă pupe…, continua el românește, cam licențios, adică porcos, pe limba țăranului român analfabet. Taci!striga un fel de inspector la cultură, o să audă tov. Panaitiu. Îl bag în…, sărea ca ars pictorul și graficianul, piticul dracului, se pricepe el la artă ca porcul. Se făcea o scurtă pauză, în timp ce se bea încă o sută de vodcă, apoi se ajungea mai sus, la nivelul județului. La un moment dat, cineva, după ce se uita în jur, la mesele vecine, avertiza aproape în șoaptă: vreți să vă audă securitatea? Să ne pupe…, adăuga alt bețiv. Dar se făcea, totuși, liniște, și toți se concentrau pe băutură, sporovăind doi câte doi, până când dispăream unul după altul, încercând să trecem printre mesele aproape goale. Nu erau, oare, informatori printre noi? Aveam de multe ori dovada că a doua zi secretarul județean cu propaganda știa despre ce vorbisem. Dar nu și securitatea, pentru că toți își pierdeau memoria până acasă și până dimineața. A doua zi, la serviciu, ne salutam cu respect, unii chiar se pupau, ce mai faci, ești bine, sănătos? să trăiți tovarășe președinte!, care și el trecuse prin aceeași stare ca și noi în seara trecută, în altă parte. La ora 9 ședință! Aiurea, ce să raportăm? ne întrebam din priviri, am văzut cămine culturale, case de cultură, repetițiile formațiilor artistice, vorba vine, nu stăteam noi până seara, când se mai adunau tineri învățători cu elevi, să încropească un dans popular. Dar obligatorii erau montajele literar-muzicale și brigăzile artistice. Noi începeam de dimineața cu băutura, în respectivele instituții. Îndrumare și control făcea, în primul rând, partidul, cu activiștii lui, uteciștii, cu inspectori școlari, inspectori PSI etc. După activiștii de partid, cel mai bine priviți erau redactorii ziarului Zori noi. Toți șefii locali se temeau să nu fie criticați, căci ajungeau astfel în gura tovarășilor Bobu, Panaitiu, Găină și a celor care le-au urmat. Munca de documentare se făcea totuși diferit față de cea a scriitorilor ultrabolșevici, care din când în când făceau câte o echipă și mergeau în mari unități socialiste, pentru a vedea viitoarele lor personaje, eroii muncii socialiste. De fapt, toți fiind bețivi, și femei, și bărbați, o țineau într-un chef continuu, în general la Mogoșoaia, Pelișor, Neptun și alte case de creație. Doctorul Aurel Baranga, un fel de Caragiale bolșevic, evident, la degetul mic al maestrului, scria de zor. Sfântul Mitică Blajinul, care l-a derutat și pe tovarășul de la cenzură. Cum sfântul Mitică? Ce, e tâmpit Baranga, vrea să ne pierdem pâinea, că pe el îl cumpără cu dolari?