Amintiri din Comunism

Dar să revin la talentații caricaturiști ai anilor 1950, când copilăria mea era în floare, chiar dacă în mizerie materială. Unii erau specializați în Truman, Adenauer, cancelarul bandit revanșard și ațâțător la război al RFG-ului, dar și în ceilalți criminali de peste ocean. Chiar așa li se spunea. Alți bravi caricaturiști erau specializați în ultimele rămășițe ale burghezo-moșierimii. Sigur că reprezentanți de bază ai odiosului regim burghez erau în pușcării, de la miniștri, șefi de partide, ofițeri superiori și inferiori, polițiști, lucrători ai odioasei Siguranțe capitaliste, până la aproape toți avocații, fără deosebire de apartenență politică și chiar etnie, religie etc. N-am înțeles până astăzi de ce bolșevicii cominterniști i-au pedepsit pe avocați. Ei erau toți doctori în drept. Țăranii le spuneau domnule doctor, nu domnule avocat. Au rămas afară din pușcării nepedepsiți mulți judecători burghezi, au rămas și mulți funcționari, între care fostul ministru de finanțe al odiosului regim burghez Aurel Vijoli, numit ministru și de bolșevici. El a făcut reformele monetare din 1948 și 1952. În 1952 operațiunea a fost strict secretă și s-a numit „stabilizare monetară”. Oricum mai era inflație și după 1948, dar mulți mai aveau încă destui bani, așa că au fost schimbați doar o sumă fixă. S-a dat o lovitură ultimilor îmbogățiți profitori, cămătari hrăpăreți și speculanți. Dar n-au fost băgați în pușcării. Au rămas cu banii vechi, buni de colecții numismatice. Caricaturiștii îi prezentau în felurite chipuri și pe cei cu bani mulți în 1952. Dar mai rămăsese o mică categorie socială care stătea ca un ghimpe în talpa fină a PMR: chiaburii, care generau capitalism. Bandiți adevărați. Frizerii, cizmarii și croitorii au fost cooperativizați. Chiaburii erau prezentați în general cu fețe fioroase și cu burtă mare. S-a instituit sistemul cotelor obligatorii, dar ei tot se descurcau. Aveau mult pământ, atelaje, 2 cai, vite, oi, gospodării mai arătoase. I-au răbdat bolșevicii până în 1959, inițial unii trecând în întovărășiri agricole. Atunci, însă, li s-a luat majoritatea pământului. Au mai fost chiaburi până în 1962. Tot pe atunci a apărut și revista de caricaturi și catrene Urzica, mulți ani având-o redactor șef pe Rodica Tott. Sigur un pseudonim. Și aici bravii caricaturiști, între care îl rețin pe Clenciu (alt pseudonim) ridiculizau aspectele negative din societatea socialistă, apoi din epoca de aur. Clienții, până după codul eticii și echității socialiste, erau în general barmani, ospătari, frizeri, vânzători care încălcau normele moralei proletare. Caricaturiștii aveau dreptate. Frizerii primeau ciubuc, dar nu s-au îmbogățit. În schimb, șefii restaurantelor, ospătarii, șefii de magazine și alți lucrători din comerț s-au cam îmbogățit. Prin 1980 era (probabil mai este) un restaurant numit „Minion” pe strada care ducea din Piața Amzei pe lângă blocul unde locuia Nichita Stănescu, în Calea Victoriei. Acolo lucrau cei doi frați Păunescu, care după 1990 au cumpărat Intercontinentalul, Lido și alte mari hoteluri din București și sunt acum miliardari. De unde oare au avut bani atunci, în 1990? De la bețivi sau, mă rog, de la consumatori? Unuia Ștefănescu, care la un restaurant făcea afaceri cu vin, Ceaușescu i-a aplicat formula foc automat a pistolului-mitralieră AK 47, care l-a ajuns și pe el. Frații au scăpat și au ajuns unde au ajuns. Un fost șef de magazin dintr-un oraș din Moldova este acum marele patron și „mogul” de presă, cel cu fondurile pierdute de la FNI. În majoritatea orașelor, foștii șefi de restaurante sau magazine alimentare sau de altă natură s-au îmbogățit datorită legilor votate de parlamentul fesenist și propuse de Petre Roman. Acum îi doare în cot de caricaturile din Urzica, care a și dispărut. Dar trebuie să remarc cu recunoștință intuiția și premoniția caricaturiștilor din comunism. Au fost niște vizionari. Pe cei doi frați Păunescu i-a lăudat în Flacăra, în acei ani de aur, redactorul șef, căruia nu-mi face nicio plăcere să-i scriu numele. Cât mai trăia, când îl vedeam la TV, schimbam rapid canalul. Personajul e pentru mine mult mai sinistru decât fostul secretar general, care după mai mult de 20 de ani începe parcă să-și estompeze multele lui neajunsuri, multele lui metehne de dictator crud și neînduplecat, fără niciun gram de sensibilitate. O creație tipică a luptei pentru existență darwinistă.
Vorba lui Tănase: treaba asta nu-i de-acuș, asta-i de la Cărăbuș. România noastră iubită, postcomunistă, are prea mulți pensionari. Și nu s-a încercat încă cu stricnină, cum afirma un psihiatru. Pensiile sunt mici, mici, sau mari, mari. Știm totul noi, nefericitul popor român. Când a început răul? În anul de grație 1990, când onorabilul Ion Iliescu i-a pensionat pe toți activiștii, uteciștii și securiștii între 35 și 50 de ani, indiferent de vechimea în muncă. Muncă, vorba vine! Ce a rămas din munca respectivilor? Doar unele ficaturi bolnave de la fripturile cât capacul de la closet, cum cerea fostul inspector general P. E. la bufetul partidului. Și de la tonele de vodcă. Acei pensionari își primesc și acum zecile de milioane vechi, chiar dacă mulți sunt milionari sau multimilionari în euro. Sigur că atunci, în ianuarie, soluția era AKM-ul, cum glumea cineva odată la TV, un regretat revoluționar. Dacă aceste reptile bolșevice ar fi scoase din rând, ar rămâne mai puțini, cu pensii între 5 și 25 de milioane de lei vechi, cred că peste 3 milioane de amărâți de pensionari. Trebuie să se mai împrumute onor guvernul pentru echilibrarea bugetului? Sigur că poporul e revoltat. Cât o să se tot împrumute? Face exact ce nu a făcut Ceaușescu, pe care l-am împușcat. Onor guvernul ce soartă ar merita, deci? reflectează la rece poporul nostru românesc, muncitor și nemuncitor.