Amintiri din Comunism

Să ne despărțim de trecut râzând, spunea propaganda comunistă. De fapt a spus-o Jdanov, dacă nu cumva chiar marele Stalin, cel care a dezbătut într-o carte problemele lingvisticii. A polemizat cu un lingvist care încă nu primise biletul dus în Siberia. Generalissimul i-a făcut doar pe scriitori „ingineri ai sufletelor omenești“, evident, pe scriitorii realismului socialist, în frunte cu Alexandr Fadeev, care a scris romanul de război „Tânăra gardă“. Cine era maestrul realismului socialist, post-mortem, și membru al Academiei RPR la fel? Nimeni altul decât genialul I. L. Caragiale. „Domnul Goe“ și „Arendașul român“ erau cele două schițe care demascau tarele regimului burghezo-moșieresc. Așa scriam la teză și la alte examene. Părți din „Scrisoarea pierdută“ erau studiate în clasa a VII-a, apoi, la liceu, și celebra „O noapte furtunoasă“. Studenții din sat, în vacanță, au prezentat, într-o sală de clasă, cu decoruri adecvate, „Conu Leonida față cu reacțiunea“. Dar cea mai mare durere a copilăriei mele, una din ele, a fost un spectacol cu un iluzionist, dat într-o sală de la școala veche, iar eu stăteam la ușă și n-am fost primit fiindcă nu aveam bani, cred că din cei de dinainte de 1952. Și n-am mai văzut în toată viața mea, direct, un spectacol cu iluzioniști. La TV sau în filme, da. Caragiale ne făcea să râdem de trecut, servind cauza socialismului. Cum mai puteam râde de trecut, când noi crăpam de foame și de frig? Partidul avea însă grijă de noi, spunea „Scânteia cea bătrână”, singura pe care o citeam, cum am mai spus. Și Amintirile din copilărie îmi mai descrețeau fruntea, dar eu trăiam exact ca în Amintiri… Eminescu și-a bătut și el joc, așa scria în manuale, de societatea burgheză în poezia Epigonii. Eminescu însă mai mult demasca – în Scrisoarea a II-a, pe care n-o înțelegeam, dar mai ales în Împărat și proletar: „Religia, o frază de dânșii inventată/ Cu a ei putere să vă apese în jug”. Sunt absolut de acord cu aceste două versuri. Cred că ele singure mi s-au întipărit în memoria mea existențială. De la Eminescu am ajuns un fel de ateu și nu de la propaganda ateist-științifică, făcută de noi activiștii culturali, evident conduși de partid, de tovarășul secretar cu propaganda Ștefan Panaitiu. Schițele lui Caragiale erau ilustrate de aceiași caricaturiști vestiți. Arendașul român era prezentat ca un chiabur gras, care îl lovea pe amărâtul de țăran desculț. Arendașul era, firește, încălțat cu bocanci. Atunci nu dădeam nicio importanță nici schiței, nici caricaturii. Acum, însă, când îmi amintesc de țăranii desculți, îmi amintesc de mine. Și eu am fost un țăran desculț, chiar dacă copil. Și eu, de pe la 11 ani, am început să prășesc, să hrănesc vaca, mieii, să cosesc iarba pe la 13-14 ani, să desfac porumb, să aleg cartofi, să-i îngrop în pământ, precum făceau și cei mai în vârstă, tot desculți. Domnul Goe, copilul răsfățat de la oraș, era criticat aspru pentru că pusese dulceață în șoșonii naratorului. Eu, în tinerețe, am purtat șoșoni la Botoșani, la fel și galoșii pentru noroaie. Șoșonii se purtau, de fapt, iarna, peste pantofi. Apoi am trecut la bocanci și pantaloni pană de schi.
Dar cum ne despărțeam noi de trecut râzând în 1953, la moartea marelui Stalin? Vreo lună nu s-a prea râs la școală. Doliul oficial a fost de 3 zile, mi se pare. Am participat și la adunarea de doliu de la școală. A vorbit un inspector școlar, directorul, profesori, tovarășul președinte al consiliului popular. Lui nu i se spunea domnul președinte, precum directorului sau profesorilor, nici nu ar fi sunat bine ideologic altă formulă decât tovarășe președinte. Țăranii spuneau cam greu acest cuvânt nou apărut în limba lor. De altfel, cuvântul tovărășie era uzual în vorbire. Tovarăș, nu. Tovarăș era un cuvânt curat bolșevic. Caragiale a scris adevărul în schița lui cu arendașul. Bunica îmi povestea întâmplări asemănătoare de pe la 1900 sau mai înainte.
Radioul de la căminul cultural, cu 30 de baterii dreptunghiulare pentru lanterne, trimitea duminica Ora veselă. Și asta mulți ani, la toate difuzoarele tinereții mele, care au fost, ca la Gorki, adevăratele mele universități. Peste cincizeci la sută din cultura mea generală mi-am făcut-o la difuzoare, deschise zi și noapte, în fabrici, instituții, pe stradă, dar și la gazdele mele, unde locuiam ca oamenii din peșteri, din punct de vedere al confortului. Însă difuzorul mergea tot timpul. Cred că subconștientul recepta informațiile și în somn, conform teoriei lui Jung, discipolul marelui Freud. Alo, alo, aici e radio Stroe și Vasilache… Apoi au apărut Mircea Crișan, Horia Șerbănescu, Radu Zaharescu și alți talentați umoriști. Stroe a plecat într-o altă țară, după 1970, la fel și Mircea Crișan, puțin cominterniști și ei, evident. Mai era un umorist la Undaveselă: Vasile Tomazian, cu un timbru vocal original. Trebuie să recunoaștem noi, așa-zișii critici ai comunismului, că în faza Gheorghiu-Dej la teatrele din țară se jucau cu predilecție marile comedii românești, dar și universale. Molière, Goldoni, Gogol, mai ales Gogol, cu Căsătoria și Revizorul. Atunci s-au publicat și mari cărți umoristice: Peripețiile bravului soldat Švejk, Don Quijote de la Mancha ș.a. Scriitori cominterniști scriau și ei cu umor despre defectele regimului burghez. Și nu numai scriitorii, ci și caricaturiști, textieri, ziariști, compozitori de muzică ușoară sau corală, cu unele melodii foarte frumoase. Tatăl cominterniștilor era, însă, Leonte Răutu, în acel timp și tată al realismului socialist, șeful propagandei, depășit târziu de pupincuristul Dumitru Popescu-Dumnezeu, întemeietorul epocii de aur, împreună cu un personaj sinistru, care-mi trezește mai multă repulsie decât însuși marele cârmaci, sau Manea Mănescu și Ștefan Andrei. Pentru tovarășul Emil Bobu păstrez o mică rază de lumină suceveană. El cel puțin a descoperit sincer la acel proces la care purta vestitele haine vărgate de pușcăriaș, el, fost procuror militar („ce dracului, să-mi faceți mie una ca asta, jurist cu diplomă, cursul scurt, să mă puneți în haine vărgate ca un infractor” – asta parafrazându-l puțin pe Marquez), deci tovarășul Bobu cel puțin a descoperit că Ceaușescu a fost un tiran. În fond și Cezar a fost acuzat că a fost tiran și l-au înjunghiat în Senat, adică în Marea Adunare Națională a Romei.
Ora veselăde la radio s-a numit și Unda veselă mulți ani. Stroe rămăsese singur și începea pe melodia nu știu cui: „Aici e Stroe, vă roagă să-i dați voie să vă înveselească…”. Unul dintre primele filme satirice care criticau mentalități burgheze a fost Directorul nostru, jucat de mari actori, de altfel. Dar acel director era personaj negativ. Cum de l-a pus partidul director? S-a strecurat derbedeul pe sub vigilența revoluționară, muncitorească. Partidul nu greșea. Era de fapt un fel de spirit imaterial, fiindcă activiștii mai greșeau, unii chiar prea mult. Cazul grupului deviaționist de dreapta, condus de Ana Pauker. Oare cum era deviaționismul de dreapta? Adică vajnica cominternistă voia s-o ia spre capitalism, în prezența marelui Stalin și a victorioasei Armate Roșii? Evident că nu. Gheorghiu-Dej a fost mult, mult mai deștept decât Ceaușescu, chiar dacă a fost un tiran mai crud decât urmașul său. Tovarășul Bobu a făcut acea descoperire senzațională că Ceaușescu a fost un tiran încă în liftul care-i urca spre platforma CC al PCR.
Fiindcă am amintit de marele Stalin, îmi amintesc că prin 1950 se sărbătorea și ziua de 30 decembrie, aniversarea nașterii marelui conducător al Uniunii Sovietice. Evident, și celebra zi de 7 noiembrie (în paranteză era pus 25 octombrie, după vechiul calendar). Eu nu-mi explic de ce bolșevicii ruși au adoptat noul calendar, de altfel ei erau atei. Biserica pravoslavnică consideră corect calendarul iulian, potrivit cu datele oferite de Părinții Bisericii, ceea ce pare plauzibil.
Marele bărbat de stat Nicolae Ceaușescu: așa se apropia cultul personalității genialului cârmaci de marele Stalin. Ceaușescu era numai mare bărbat de stat, îndeosebi în politica externă. Prieten bun cu Idi Amin și împăratul Bokasa, dar și cu alți 150 de șefi de stat și de guvern, inclusiv împărați și regi, dictatori sau chiar tirani sângeroși, precum Pol Pot. Comentariile din presa socialistă și de la radio TV erau solemne, scrise cu enormă răspundere și mândrie patriotică. Era în acea vreme o expresie celebră: „câinele lui Pavlov”. E vorba de oameni care aveau și ei reflexe condiționate. Marele savant rus, laureat al premiului Nobel în 1904, a descoperit ceva important în psihologia viețuitoarelor (câinilor). Tot în acea vreme, un alt savant rus, Ilia Mecinikov, a descoperit fenomenul denumit fagocitoză, care a deschis căi noi în biologie. Savanții ruși erau venerați, inclusiv Miciurin. Despre lacheii imperialismului, savanți precum Teller și alții, nu se vorbea nimic. Teoria relativității era considerată revoluționară, dar nu și genetica. Sentința în acest domeniu o dăduse Stalin, și s-a menținut până după 1960. Propaganda sovietică susținea că savantul rus Popov a inventat radioul și nu italianul Marconi. Marele Lomonosov era alături de francezul Lavoisier. Amândoi, independent unul de celălalt, au enunțat teoria că nimic nu se pierde în natură, totul se transformă, ceea ce este foarte adevărat. Dar ce se spunea atunci despre papa de la Roma? Evident, nimic. Care papă? Am auzit atunci întâmplător de papă, de Vatican etc. Sigur că papa nu putea fi decât un bandit în slujba exploatatorilor. Biserica catolică era un factor de exploatare, explica tovarășul secretar Panaitiu mai târziu: „cu papa polonez, dumnezeii mamii lui, subminează socialismul…”. Și avea perfectă dreptate.
La început ne despărțeam de trecut râzând, asta era valabil pentru activiști, cominterniști, scriitori realist-socialiști, șefi, caricaturiști, compozitori de muzică patriotică, de muzică ușoară, artiști ai poporului și emeriți, care meritau totul, toată prețuirea poporului. Maestrul Sadoveanu a scris articolul program: Lumina vine de la răsărit, în 1945. La răsăritul nostru era marea Uniune Sovietică, far călăuzitor al popoarelor, lozincă autentică a epocii. De marii bandiți imperialiști râdeam, dar de burghezo-moșierimea noastră, aflată în pușcării, cum puteam să râdem? În anii 1950, floarea intelectualității române, politicieni, bancheri, capitaliști, avocați, scriitori etc., era educată în celebrele pușcării. Doar I. Ludo a scris o serie de cărți cu adevărat pline de umor despre politica românească interbelică. Am mai amintit de el. Cominternist, cominternist, dar plin de talent umoristic.
Ioan Pînzar