Amintiri din Comunism

Literatura noastră în comunism a rămas, cum am văzut, în marea ei majoritate realist-socialistă, chiar dacă se criticau activiști de partid din „obsedantul deceniu” al lui Gheorghiu-Dej. Cu poezia, partidul și securitatea au avut o veșnică problemă nerezolvată. Poezia folosea metafore, și asta-i enerva pe tovarășii care erau permanent vigilenți. Sigur că s-a publicat multă poezie maculatură ideologică și estetică, dar a rămas cel puțin un poet original: Nichita Stănescu, care a mai scris și poezii dedicate patriei, a vorbit în ședințe ca un bolșevic, evident, când era treaz, dar avea geniul lui, sau daimonul, cum îl numea el, când avea câteva sute de vodcă „la bord”, cum zic șoferii. Poate că dacă n-ar fi băut atât alcool n-ar fi scris acele splendide volume de poezii, singurele pe care le-am citit și eu la apariție, fără să mă oblige nimeni. Altă poezie, evident, n-am citit. Alți poeți din acea perioadă. Îl aveam, în fond, pe Eminescu, citit și el în adolescență, dar căruia i-am memorat jumătate din poezii fără să vreau.
Ce scriitor mai râdea de trecut pe atunci, prin 1980? Cred că nimeni. Dar să mai subliniez o dată vigilența partidului și securiștilor în domeniul poeziei. Am prins încă vechii cenzori, când lucram la ziarul Zori Noi. Ei puneau stampila pe fiecare pagină de ziar, înainte de a fi trimisă jos, la calandru și la rotativă. Mult iubitul secretar general al PCR a desființat cenzura prin 1976-1977. A ținut și o cuvântare: „Stimați tovarăși și pretini… am desființat cenzura, considerând că conștiința socialistă a făcut un mare pas înainte. Presa noastră este liberă, tovarăși…”. Tovarășul Panaitiu ar fi adăugat: „Ia mai lăsați-mă cu presa voastră, dumnezeii mă-sii, duceți-vă în mine, în Călimani, în fabrici și uzine. Poeții noștri cântă patria și partidul, deși sunt niște bețivi incurabili…”. Uneori chiar citea unele materiale care se publicau. Nu-și lua nimeni răspunderea. „Să nu prind un legionar în presă”, avertiza el, gândindu-se la prozatorul George Sidorovici, pe care a trebuit totuși să-l pensioneze prin 1971, după tezele din iulie ale secretarului general, care au dus direct RSR în epoca de aur. Cineva mi-a spus, mai demult, după ce a citit unele articole din ziar: „După ce te-a făcut, te-a crescut și te-a educat partidul, ți-a dat serviciu și posibilități să înveți, vii acum și critici comunismul”. În mare parte chiar avea dreptate. M-a primit și în rândurile sale, în 1971 sau 1972. Carnetul îl păstrez undeva. Cum am mai spus, dacă ajungea la putere Corneliu Coposu, înfunda cu noi pușcăriile, și meritau mulți, îndeosebi activiștii plătiți și onorabilii procurori militari și securiști. Ochi pentru ochi… Și ar fi avut dreptate. Ne-ați ținut voi în pușcărie, vă ținem și noi. Câți țărăniști au rămas liberi după 1950? Poate niște țărani amărâți. Partidul era în fond național-țărănesc. Mama cum a votat? A votat împotriva lor. Comuniștii l-au pus pe Petru Groza să le dea pământ țăranilor. El a semnat titlul de proprietate, evident, împreună cu regele. La un miting electoral al lui din 1946, mama a mers cu trenul la Iași. Ei bine, asta am întrebat-o când eram tânăr. „De ce ai votat cu comuniștii și acum te plângi de ei?” „Acum nu mă plâng. Ceaușescu mi-a redat pensia de văduvă de război (1967), la colhoz e mai bine ca înainte. Cum puteam lucra eu pământul, fără cai, căruță, plug?” Mama a ajuns și a rămas om nou până la moarte, deși în tinerețe ura comunismul. A murit fără să știe că i s-a luat pensia de văduvă de război nu pentru că tata a luptat mai puțin de o lună sub comanda mareșalului Antonescu la Odessa, împotriva măreței Uniuni Sovietice, ci pentru că, având peste două hectare de pământ, era trecută la țăranii mijlocași. Așa stabilise tovarășul Gheorghiu-Dej sau tovarășa Ana Pauker? Nu știu.