Amintiri din Comunism

Dar să-mi mai amintesc de defunctul prim-secretar Gârba, care a purtat pe spatele lui masiv viața sucevenilor din epoca de aur. Am mai spus și anterior că față de alte județe, sau chiar București, aici, în Bucovina, existând păduri, animale, abatorul din Burdujeni, fabrici de lapte, brânză etc., plus crescătoriile de păstrăvi pentru șefii de aici și din București, plus furtul din fabrici al acestor produse, populația chiar nu a murit de foame, deși cozile erau înfiorătoare. Interesant este că pentru aprobarea sârmelor de cupru pentru troleibuz în Suceava, o mare investiție, a plecat însuși primul-secretar Gârba în fruntea unei delegații de specialiști la București. L-a însoțit tovarășul Ion Siminiceanu, prim-vicepreședinte la consiliul popular județean, care și-a luat inima în dinți și a dus un frumos coș de nuiele plin cu păstrăvi, conservele celebre de carne, carne proaspătă de la gospodăria de partid și brânză de oi. Totul a fost lăsat acasă la tovarășul Bobu, unde era doar slujnica aleasă special cu ani în urmă dintr-o comună bucovineană. Curată și harnică. Apoi s-au dus cu toții la diverși activiști și miniștri. Cu tovarășul Bobu au vorbit primul-secretar și prim-vicepreședintele, în biroul tovarășului Bobu de la etajul I, unde se aflau celebrele cabinete I și II. Și miniștrii au găsit acasă coșuri de nuiele confecționate la Zamostea, pline cu cadouri de la Suceava. Și, încet-încet, s-au obținut aprobările. Cuprul era și este un metal rar, aproape ca aurul.
Iarăși memoria mă duce în copilărie. Acolo căutăm, după învățătura lui Freud, toate complexele care ne ghidează viața, până la moarte. Eu îmi amintesc că după Bobotează începea mâncarea de post cu fasole, cartofi, varză și murături. O mâncare excelentă, mai ales în anii când se tăia porcul și aveam slănină și untură. Dar când nu mai făcea nimeni mâncare proaspătă, prăjeam felii de mămăligă pe plită, căreia îi spuneam pe nemțește șparhat. Mămăliga prăjită se freca cu căței de usturoi și se mânca. Atât. Asta în anul în care tovarășul Gheorghiu-Dej o înlătura practic de pe primul loc în conducerea partidului pe tovarășa Ana Pauker, despre care am mai amintit. Era primul cincinal și RPR primea un mare ajutor frățesc din partea URSS. Cum am mai spus altădată, ceea ce mă miră și acum este acuzația adusă grupului Pauker, Luca, Chișinevschi, Georgescu. Grup deviaționist de dreapta. Or fi vrut cei patru cavaleri ai apocalipsului să înlăture socialismul victorios și armata sovietică eliberatoare și să construiască capitalismul? Anei Pauker i s-a reproșat, între altele, că în 1945 i-a eliberat pe legionari din pușcării și i-a făcut tovarăși de drum contra lui Antonescu. După 1948, legionarii au mers la loc.
În mintea vechilor activiști de partid PCR nu s-a clintit niciun neuron de pe poziția lor bolșevică, de oameni cu calități deosebite, partidul conduce, ce mama mă-sii, noi suntem detașamentul de frunte al partidului, mașinile cu trei numere ne erau salutate de tablagiii de milițieni, puteam fi și beți la volan, dar aveam șoferi, băieți buni, aveam de toate, aveam respectul și dragostea poporului. «Să trăiți», cu capetele plecate ne întâmpina poporul nostru care construia socialismul sub conducerea noastră. Avem de toate și acum, am făcut capitalism am cumpărat fără bani averea poporului, care era a noastră, noi am condus totul, vorba secretarului general răpus de KGB, noi am făcut totul și ne-am trezit că merg mârlanii pe lângă noi și se uită ca la niște gunoaie, dumnezeii mamii lor de tâmpiți! Nu mai auzim «să trăiți», nu se ridică în picioare organizațiile de partid în ședință, muncitorii în ședințele de producție, nu mai tragem concluziile la orice ședință, chiar și la cea a cultelor, cu preoții noștri necredincioși, care aplicau politica partidului în bisericile mamii lor! Murim, până la urmă, cu toată averea noastră, cu toate pensiile noastre bune de căcat, e adevărat, mult mai mari ca ale poporului muncitor, noi eram conducători doar, ce dracu! La Crăciun veneau secretarii comunali și orășenești cu mașinile pline de mâncare tradițională și de afinată, plus cafeaua și cartușele de Kent, așa ne-am stricat plămânii, cine să te creadă, cine să te mai respecte? Nerușinații mai tineri nici n-au auzit de noi, rușine să le fie! eu sunt Tănase, spun răspicat unde merg… «da? și ce vreți?»… n-ați auzit de mine?… «n-am auzit, domnule, spuneți ce doriți». Doresc, gândesc eu, întorcându-le spatele, respect și recunoștință, doresc să stați toți în genunchi în fața mea, dumnezeii mamii voastre de derbedei!
Foștii activiști de partid, secretari BOB, membri în birourile județene și CC al PCR, sunt, câți au mai rămas, nefericiți. Sunt profund nefericiți. Au pierdut respectul poporului și subalternilor, frica și slugărnicia, au pierdut ocazia istorică de a deveni aristocrați cu timpul, în spiritul operei tovarășului Ceaușescu. Secretarii de județ ar fi putut fi înnobilați de CC – unii totuși au ajuns baroni județeni (alături de mârlani de azi, fii de milițieni, directori și secretari BOB etc.) – iar membrii CC ar fi devenit duci (ducele de Târgoviște etc.), fiii secretarului general prinți, iar el însuși președinte cu sceptru regal sau imperial.
Sigur că apelativul marxist tovarășe nu a cam sunat bine tuturor activiștilor de pe diferite nivele ierarhice. Tovarășul Ceaușescu i se adresa tov. Bobu cu tovarășe? Aiurea, ferească Dumnezeu! Emile, Manea, Victore, Ioane etc., așa erau apelați direct de secretarul general membrii CEPEX. Tovarășul Bobu, când ajungea la județ, îi adresa apelativul marxist tovarășului Gârba? Nu, nu, nu. Bă Traiane, ce mai e nou pe la voi? Tovarășul Panaitiu îi spunea lui Marin Ciobanu, activist mărunt, tovarășe Marin? Nu, categoric. Nici în sfintele ședințe de partid, de producție, sau de transmitere de sarcini nu se folosea cuvântul tovarășe. Directorul Grigore Foit (muzeu) era apelat cu nea Grigore, Nicu Chircă (bibliotecă) era automat sculat în picioare cu numele simplu, Chircă, ce naiba se întâmplă la voi? Mai trimite cucoanele alea care dau cărți la gura minelor! Învățământul, unde-i Eugen (Pleșca), cum lipsește?… «e bolnav»… bine, e bolnav… Și tot așa, cei apelați continuau să stea în picioare și să continue, mai mult bolborosind, să trăiți, tovarășe secretar! Atât trebuia să spui când te întreba ceva tovarășul Panaitiu. Cine făcea imprudența să înceapă cu să trăiți, permiteți-mi să raportez o tot raporta jumătate de oră, cu lacrimi, cu nădușeală, cu sughițuri. Tovarășul secretar băga cuțitul tot mai adânc în rană, scoțând la iveală neajunsurile. Și avea dreptate, peste tot erau neajunsuri cu carul. Știa totul, la fix, cu detalii, evident enervându-se cu fiecare cuvânt scos de raportor, se înroșea de enervare, sincer, nu juca teatru, dar, cum am mai spus, la urmă când trecea spre ușă printre șirurile de activiști mai mari sau mai mici, președinți, secretari, directori, directori de cămine culturale, școli, inspectori de toate categoriile în picioare fiecare, rostind cu înflăcărare să trăiți, tovarășe secretar!, începea să râdă, să glumească chiar. Hai, nea Grigore, nu te supăra!… «să trăiți, tovarășe secretar!»… ce naiba, băieți, hai la treabă! și ieșea pe ușă condus de cineva și dus era.