Amintiri din Comunism

Amintirile mele din comunism au trecut inevitabil hotarul anului 1990, din moment ce tot comuniștii, în procent de 99,99%, au croit noua orânduire socială în fosta RSR: capitalismul putred și sortit să fie dat la lada de gunoi a istoriei, cum scria prin 1950 în ziarul glorios al partidului, Scânteia, pe frontispiciu cu celebra propoziției imperativă Proletari din toate țările, uniți-vă! Ar fi putut pune alături versul celebru din Internaționala, cântecul proletarilor de pretutindeni: Cei leneși plece unde vor! Când au gândit puțin mai mult, ținându-și capul în mâini, au sărit ca arși, mai ales securiștii: cum adică, biserica mamii lor (înjurătura oficială a organelor care asigurau siguranța țării), cum adică să plece leneșii? Ce, suntem tâmpiți să le dăm drumul? La muncă cu leneșii, în mine și la canal, la șantierele glorioase ale patriei, dumnezeii mamii lor, ar fi adăugat secretarul de partid. Unde să meargă leneșii? Dar ce, noi avem leneși? Poporul român, coborâtor din Decebal și Traian, cel mai nobil și mai iubitor al măreței țări vecine și prietene, Uniunea Sovietică, bastionul mondial al luptei pentru pace, în frunte cu gloriosul PCUS (asta după moartea lui Stalin)? Coșmarul securității nu erau cei leneși, ci acei care voiau să plece din țară, raiul socialist, unde cel mai prețuit capital era omul, după concluzia genială a marelui Iosif Vissarionovici. Un frate vitreg al nevestei mele, neamț autentic, a plecat în una dintre excursiile de pomină în Turcia și dus a fost în RFG. Culmea jignirii organelor de apărare a poporului a fost că însuși Ion Gheorghe Maurer, metis neromân, i-a aprobat mamei sale plecarea la fiul ei. Operațiunea s-a desfășurat în 2-3 zile, la organe, la tribunal, la alte autorități, dar nu la partid. Partidul comunist nu voia să audă de cei plecați pentru reîntregirea familiei. Numărul celor care-l iubeau pe genialul conducător al țării scădea cu această stratagemă a capitalismului, care voia să lovească în statul nostru socialist. Sigur că s-au folosit multe înjurături, dar semnătura lui Maurer l-a oprit pe locotenent-colonelul care se ocupa în general de pocăiți să înjure chiar și la cârciumă. Vrea să se ducă să-și vadă fiul, bine, noi avem, cum spune tovarășul secretar general, relații bune cu RFG. Tocmai atunci, oamenii lui Pacepa furau secretele tancului german Leopard, un supertigru nefolosit în bătălia de la Kursk. Au fost atunci prea puține Tiger-urile, căci altfel ajungeau iarăși la porțile Moscovei. Tancul sovietic T34 a venit la bătălie în număr mare, chiar dacă era vulnerabil în fața marelui Tiger, până când Stalin i-a pus un tun de 88 mm. Cu acest tun a ajuns în București, unde a fost primit de populație cu buchete de flori. Cinstit și drept, asta după filmările de epocă.
Dar fluxul memoriei mă aduce iar în actualitate. Ce suntem? Cine suntem? S-au întrebat filozofii și savanții de-a lungul secolelor. Mulți ne-au jignit iubitul nostru popor. Cică am fi de fapt urmașii legiunilor romane din sudul Dunării, formate din sirieni și din alte popoare antice dispărute. Niște hoți, au conchis doi istorici austrieci, Engel și Roesler. Ce aveau cu noi, derbedeii? Austria voia să alipească țărișoarele dunărene, adică principatele, ceea ce voia și Rusia. Turcia ne considera o provincie specială a ei. Cele trei imperii s-au tot ciorovăit și uneori s-au și luptat. Vezi războaiele ruso-turce din 1828, Regulamentul organic cu generalul Kiseleff. Vezi și războiul Crimeei (1856) și cel din 1877-1878, când acești urmași ai legiunilor romane au devenit o țară independentă, fără Basarabia, pe care, zic rușii, au eliberat-o de la ruși în 1812, când Napoleon se afla la Moscova, în acea iarnă de pomină. Urmașii de azi ai daco-geților și romanilor, conform istoriei noastre științifice, pe baza probelor din săpăturile arheologice din Ardeal, făcute de acad. comunist Constantin Daicoviciu, sunt români curați, verzi, pușchea pe limbă, vorba mamei. Prin 1950 dacă purtai cămașă verde mergeai direct la Canal. Culoarea verde nu exista.
Urmașii de azi ai poporului nostru muncitor au construit capitalismul, în frunte cu miliardarii de origine asiatică aduși de invazia tătară din 1248, spun unii, sau mai târziu, spun alții, de boieri, pentru a avea robi, un fel de sclavi. Ardă-i-ar focul, spunea mama, o istorică improvizată, cu patru clase primare, totuși. Și acum un tânăr istoric și diplomat spune liniștit că expresia victorie à la Pyrrhus a fost rostită de un general din Grecia antică. Și mie prof. Ignătescu mi-a spus în clasa a VI-a că Pyrrhus era regele Epirului, un mic regat din Peninsula Balcanică care, după un război victorios cu romanii, a remarcat: încă o victorie ca asta și rămân fără oaste.
Am mai vorbit despre bomboanele de câine, așa li se spunea popular, care se vindeau la cooperativă în copilărie. Am cumpărat și eu una, trimis fiind de un vecin, care i-a dat-o unui câine vagabond ce mânca ouă. A murit sărmanul undeva pe câmp, în mari chinuri. Comuniștii, continuând practica interbelică, care o continua pe cea a administrației austriece, nu admiteau câini fără stăpân la sate, dar mai ales la orașe. Undeva în subconștient sucevenii erau un fel de Brigitte Bardot, numindu-l pe hingher călău. Așa a rămas toponimul La călău jos, aproape de apa Sucevei, pe str. Mirăuților. Hingherul avea de fapt o căruță cu un fel de coviltir și avea un ajutor care mâna calul, iar el avea un fel de lasou american, dar și un băț lung cu o pâlnie, cum folosesc cei ce vânează fluturi (entomologii). Prin 1956-1959 am văzut de multe ori căruța hingherului în oraș la lucru. Era salariat al primăriei, cum am mai spus, și se ocupa de jupuirea câinilor prinși pe stradă, de prelucrarea pieilor, pe care le trimiteau fabricilor de încălțăminte pentru femei, care făceau celebrele botine, din care a avut și mama o pereche, cu care a fost mireasă, și care au ținut până prin 1953. Cum am tot amintit, mama îi critica mereu pe comuniști, dar bunica tăcea. Bunica nu critica pe nimeni. Ea era, cu siguranță, o femeie foarte deșteaptă. A stat mulți ani la București, la boierul Brezoianu, care se poate să fi dat numele actualei străzi Brezoianu. Ea mi-a spus multe, dar evident le-am uitat. Știa să facă multe feluri de mâncare, mai ales din carnea de porc, între care și gulașul unguresc. Prin 1954-1955 s-a dus la o nepoată a ei, în Părhăuți. Sora ei Ana, moartă demult, fusese căsătorită cu moșul Loghin Bădăluță, care își măritase singura fată în propria gospodărie. El locuia într-o casă mică în curte. Ginerele era membru de partid, chiar secretar, și se învârtea pe la primărie. Moșul îl disprețuia și îi spunea bolșovicule. Fata lui, aliată cu soțul, îi fura porumbul din pod când nu era acasă. Moșul Loghin era un anticomunist foarte înverșunat. Noroc că nu l-a turnat cineva la securitate. Ginerele nu a mers așa de departe. Îl pedepsea furându-i porumb din pod. În ziare și în manuale se scria atunci PCUS (b), b însemnând bolșevic. Sigur că în tot timpul războiului propaganda lui Antonescu a vorbit de cruciada împotriva bolșevismului, deși pe o decorație simplă, care am primit-o și noi, împreună cu actele tatei, scria Cruciada împotriva comunismului. Dar moșul Loghin din Părhăuți, care nu cred că făcuse războiul, la câți ani avea el în 1941, lupta clar împotriva bolșevicilor, unul dintre ei pătrunzându-i în familie.