Amintiri din Comunism

Copilăria comunismului în fosta Românie Mare, începută practic după 23 august 1944, poate fi analizată și cu metode freudiene, ca în cazul copilăriei umane. Eu aveam 3 ani când am trecut spre noua orânduire socială, cea mai superioară după marii dascăli ai proletariatului. După tifos, foamete și alte boli și întâmplări pe care le-am uitat, țăranii de pe ulița noastră făceau haz de necaz poreclindu-se unii pe alții cu numele Anei Pauker, a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și chiar cu cel al marelui Stalin. S-au așteptat la ce-i mai rău încă din 1945, adică la colhoz, când în sat a revenit, în acel an, un număr de soldați sovietici. Din când în când mama îl blestema pe Antonescu. În timpul războiului tata era trecut la eroii patriei la primărie, iar mama primea pensie de văduvă, mai puțin pentru noi, cei doi copii. Apoi, după plecarea regelui, s-a sistat pentru ea pensia. Cineva a întrebat-o de ce și-a trimis bărbatul împotriva URSS. Atunci s-au împărțit țăranii în săraci, mijlocași și chiaburi. Din păcate mama a ajuns la mijloc și împreună cu bunica trebuiau să lucreze 2,5 ha fără plug, fără căruță, fără cai. Aveau doar o vacă și 2-3 oi. Din când în când vecina Domnica Goian amintea de Hicler, adică Hitler. Dar eu deja citisem cărțile de clasa a doua și a treia ale surorii mele, în care se dădeau citate din Antonescu, al cărui chip apărea pe foaia de titlu, în josul paginii, călare pe cal. Apăreau chiar și citate din Hitler. Atunci, pe la 8 ani, am citit despre cruciada împotriva comunismului. Decorația, împreună cu alte acte ale tatei erau sub grindă, în casa mare.
Copilașii comunismului erau ditamai cominterniștii, mulți cu uniforme ale Armatei Roșii, de la care au păstrat apoi doar cizmele. Ei au pus bazele democrației populare. Sigur că s-au păstrat instituții administrative, școli, spitale, mai puțin grădinițe atunci, dispensare umane și chiar veterinare, judecătorii, tribunale, pușcării, apoi noua miliție populară, onor securitatea, parlamentul, adică Marea Adunare Națională, Consiliul de Miniștri și, deasupra, Partidul Muncitoresc Român, numit așa din 1948. Cadrele de conducere, îndeosebi la orașe, erau cominterniști sau foști ilegaliști, plus unii funcționari, profesori, doctori sau judecători vânduți comuniștilor. Avocații, cu toată stima, la pușcărie. La sate au rămas aceiași învățători din sat, fiind aduși și unii profesori, plus câte un medic la dispensar. Eu cred că în anii 1950-1960 asta a fost cea mai mare realizare a comunismului: medicii în dispensarele din fiecare comună. De unde erau atâția medici? În timpul războiului și după universitățile și facultățile au funcționat, cu toată „curățenia” făcută de Iorgu Iordan, bolșevic înrăit, altfel lingvist autentic.
Juniorii sau copiii copilăriei comunismului erau deci cominterniști sau bolșevici maturi, care credeau cu naivitate că pot conduce o țară conform modelului comunist sovietic. Ei au fost asistați încă din 1945 de consilieri sovietici. Totul părea simplu: distrugerea clasei exploatatoare și a tuturor reacționarilor burghezi, dar și a rămășițelor de moșieri. Pușcării avea țara nouă, blagoslovită cu trupele sovietice? Avea. Dușmanii și exploatatorii au construit de-a lungul anilor multe închisori. În Ardeal erau cele construite încă de Maria Tereza, împărăteasa Austriei. Acești „copii” bolșevici asasini erau cruzi nu cu păsările și cuiburile lor, cum eram noi, copiii adevărați, ci cu ceea ce am numit generic exploatatorii reacționari. Au început să țină ședințe de partid după șablon sovietic. Erau în clasa întâi. Sigur că ei ar putea fi analizați psihanalitic cu AKM-ul, care va ajunge la noi mai târziu. Noua armată română avea însă mauserele germane și unele puști cehești, dar și franceze rămase de la 1918. Comandanți erau foști membri ai diviziilor de voluntari „Tudor Vladimirescu” și „Horia, Cloșca și Crișan”, înființate în 1943 cu prizonieri români și conduse, evident, de cadre ale Armatei Roșii și cominterniști. Aș fi fost bucuros dacă tata mai trăia până în 1943 și dezerta la sovietici, adică la inamic, ceea ce nu cred că ar fi făcut. A făcut-o, însă, fratele mamei, Vasile, care a fost trimis în Siberia la lucru, până în 1951. Atunci au revenit cei trei prizonieri de război din Costâna: Vasile Goian, alt unchi al meu, Vasile Romașcan și Vasile Medvichi, cel care a dezertat.