Amintiri din Comunism

Economia politică a socialismului am uitat-o, pur și simplu. Marx se ocupase de capitalism, de socialism s-a ocupat Lenin. Știu că revoluțiile sunt determinate de contradicția dintre forțele de producție și relațiile de producție. Principiul de bază al comunismului era cel al proprietății de stat. Totul aparține statului, începând cu munții, fluviile, câmpiile, bogățiile solului și subsolului, fabrici, uzine etc., inclusiv întregul popor. De fapt se spunea că totul aparține poporului, evident fără nici un act de proprietate, statul doar administrând, iar partidul conducând. Referitor la revoluție, atât de iubită de comuniști, ea nu a murit atâta timp cât vor fi săraci și bogați și vor fi, conform teoriei lui Darwin, în vecii vecilor, adică până la viitorul asteroid care va lovi pământul ca pe vremea dinozaurilor.
Propaganda comunistă în anii de început ai comunismului glorios lupta cu dușmanii imperialiști și cu arma satirei. Zi de zi Scânteia cea bătrână și celelalte ziare, de partid și de stat, aveau câteva caricaturi cu bandiții imperialiști, inclusiv cu călăul Tito, trădătorul. Truman, Eisenhower, Churchill erau creionați în diferite ipostaze fioroase. Tot atunci se desfășura războiul din Coreea. Toți comuniștii cominterniști și necominterniști din lume, în frunte cu măreața Uniune Sovietică, condamnau cu mânie proletară atrocitățile comise de agresorii imperialiști. Eu citeam Scânteia la căminul cultural, o luam și acasă. RPR trimitea ajutoare frățești poporului luptător din Coreea de Nord. Tovarășul Kim Ir Sen era tânăr și conducea lupta împotriva imperialiștilor americani. Aici era clar. Erau imperialiștii americani și lacheii lor. Dar cine erau talentații caricaturiști? Bolșevici sadea și ei, evident, cominterniști sau fii de cominterniști. Alți fii de nomenclaturiști cominterniști bolșevici combăteau puțin mai târziu comunismul la posturile de radio ale agenturilor imperialiste. Europa liberă, Vocea Americii și altele le-am ascultat cu bucurie și eu și rămân solidar cu ele, orice s-ar întâmpla. Sigur că fiecare avea misiunea lui, planificată de cineva. Caricaturiștii erau și ei artiști ai penelului sau creionului realist-socialist, precum clasicii Maria Banuș, Nina Cassian, A. Toma, Marcel Breslașu și alții. Dar de ce am citit eu oare o operă a realismului socialist, scrisă de un scriitor cu nume maghiar, Astalosz István, Brazdă peste haturi? Din curiozitate copilărească? De ce n-am citit Bărăgan sau Mitrea Cocor? În Brazdă peste haturi un activist a violat văduva unui chiabur, precum în Ion a lui Rebreanu, chiar așa-i spunea, „văduvioara de chiabur”. Era un exemplu măreț al luptei de clasă. Scriitori cu nume maghiare mai erau atunci, precum Nagy István, cu romanul Cea mai înaltă tensiune, pe care nu l-am citit. La examene, îmi tot cădeau Mitrea Cocor sau Bărăgan de V. M. Galan. Cu ceea ce citeam despre ele în reviste, mă descurcam bine. Despre Desculț de Zaharia Stancu, numai de bine. A fost recent retipărită. Eu trăiam în 1950 exact ca Darie, copilul oropsit de boieri. Eram tot desculț și tot eram oropsit, în anii glorioși ai socialismului. Numai boierul nu l-am mai apucat. Am învățat însă în conacul lui și mă uitam odată cu uimire cum elevii mai mari se urcau pe acoperiș și rupeau marginile tăiate artistic ale tablei care învelea acoperișul. Și nu îmi părea rău. Tovarășii profesori nu erau încă apelați așa. Parcă încă la noi nu ajunsese propaganda revoluționară. Spuneam tot domnul învățător sau profesor, mai simplu domnul Sofian, doamna Cocârlă, domnul Ignătescu. Doar la sfatul popular erau tovarăși: președintele și secretarul. Oricum, nimeni nu-i spunea doctorului Liviu Polocoșeriu, cel cu cea mai frumoasă semnătură și cel mai frumos și clar scris, tovarășe. Nu mergea. Nici preotului nu-i puteai spune tovarășe. De altfel, în tot timpul comunismului, doctorilor li s-a spus domnul doctor.
În acest timp, ca și în capitalismul actual, cele mai dezvoltate exemplare umane conform teoriei darwiniste, adică proștii, răii (oare proștii sunt răi, sau invers?), potlogarii, leneșii au răzbit la suprafața societății și au devenit activiști, procurori, ofițeri de toate felurile, directori și în general șefi. Și așa s-a început construirea socialismului. După 1989, în primele luni de frică față de Coposu și de pușcărie, fostele organe de partid conduse de Silviu Brucan și de subordonații săi Iliescu et comp. au băgat în față informatorii sau colaboratorii de nădejde ai securității. Și stau și acum unde au ajuns.