Amintiri din Comunism

În constituția Republicii Franceze scrie clar că statul recunoaște toate cultele religioase (nu cred că și ultimele venite de peste ocean), dar nu le finanțează. Idee care vine direct de la Marea Revoluție Franceză. Cultele religioase trebuie să sprijine statul financiar, așa ar trebui să se scrie în constituția noastră ce va să fie. N-ar mai trebui noi taxe, pe care guvernele le tot pun în buna tradiție fanariotă, când se inventase fumăritul, după cum am învățat la școală. Mucarerul mare și mucarerul mic, două biruri pentru Poarta otomană stăpânitoare, dar și pentru boieri. Degeaba îi critică mulți pe mârlanii de țărani (cum l-a catalogat un semi-țigan pe președintele republicii), că ei au construit canale și transfăgărășane, uzine și metrouri, asta după ce li s-a luat totul la colhoz. Ei au plătit mucarerul mare și mucarerul mic, așa tâmpiți cum erau. Câte răscoale au făcut? Puține, după mine, care nu am putut duce mai departe tradiția înaintașilor mei analfabeți. Dacă nu s-a putut, nu s-a putut… Nu pot spune, ca fiul preotului din Ciucea, talentatul poet Octavian Goga: De ce m-ați dus de lângă voi,/ De ce m-ați dus de-acasă?/ Puteam să fi rămas la boi… Care boi? Aveam noi boi, car, cai, sanie etc.? Nu aveam decât o vacă sau două, pentru scurte perioade de timp. Cu tată, cu căruță cu doi cai, ca ai unchiului Ion, fratele mamei, în anii ‘50, în precolhoz, aș fi stat și cu boi, dacă aveam, și la casă, dacă trebuia. Condiția era să am tată. De aceea fugeam când puteam la sfatul popular și stăteam în preajma domnilor: președinte, secretar, notar, președintele cooperației, Gheorghe Goian, fostul președinte al sfatului popular, Gheorghe Căjvănean, contabil la cooperație, care umbla îmbrăcat național, cum am mai spus, cu izmene și cămașă înflorată de bumbac, ca studenții.
Dacă Kogălniceanu cel muieratic nu dezrobea țiganii, ce-ar fi fost ei acum? Tot robi, ai noilor boieri? Numai că boierii îi puneau la treabă. La prășit, la cosit, la îngrijit animalele, la alte treburi. Dar, oare, robii țigani chiar mergeau cu coasa la fân sau la cereale? Am întrebat-o, în copilărie, pe bunica. A râs. Vechilul sau chelarul mergea cu harapnicul în urma tuturor țăranilor care lucrau pe moșie. Boierul trecea pe drum, tot cu harapnicul, și-l pocnea pe orice țăran întâlnit în cale. Și el nu era dintre vechii armeni Cârste, ci urmaș de machedon fugit de turci. Cărăuși fiind, machedonii au făcut bani și au cumpărat aici pământ, devenind boieri. Cel din Costâna de pe la 1800 avea casă mare în Cernăuți, nu în Suceava. Conacul era în Costâna. Așa a ajuns și George Becali boier, cu palat în București și conac la Pipera. Paradoxal este că și foști robi țigani au ajuns boieri, și încă mari. Și, în viitor, vor fi cei mai mari moșieri și capitaliști, iar românii, minoritate națională, ar putea deveni ei, țăranii, șerbi pe moșia boierului. Cam așa ne vede Occidentul acum. Ei spun că noi, urmașii tracilor cei hoți, după Herodot, suntem de fapt adevărații țigani. Romii sunt, deci, un popor european, sau chiar mondial, deși sunt asiatici.
Rândurile mele urmează un fel de „dicteu automat”, termen folosit de critica literară, pe vremuri. Amintirile au și ele regulile lor, în cazul memoriilor unor personalități, pe care acum le citesc cu plăcere. Eu scriu crâmpeie jurnalistice, bazându-mă pe ceea ce se numește fluxul memoriei, fără note, însemnări vechi, dicționare etc. Baza notațiilor mele vine din copilărie. O copilărie și o adolescență care mă duc din nou la Kogălniceanu și la dezrobirea lui. Mai bine dezrobea țăranii români. Când a venit batoza pentru treierat grâul în sat, prin 1951, cred, eram prezent acolo, lângă motorul care mirosea a motorină, deși butoaiele din groapă erau cu benzină. Așa scria pe o draniță bătută în cuie pe un copac. Activiști, împreună cu secretarul de partid, Nicuță Butnar, și președintele sfatului (oamenii îi spuneau, totuși, primar) stăteau la punctul de propagandă, unde erau ziare și reviste și unde mai stătea și câte un elev de liceu sau student. Dar peste un an-doi, mi-a venit și mie rândul, alături de mama, să lucrez la batoză toată ziua, pentru circa 10 kg de grâu, în cea mai bună zi. Șef de arie era Nicolae Butnar al lui Vladimir, care mă punea la început în spatele batozei, unde curgeau paiele, pleava, și era un praf dens, de nu vedeai când veneau caii să ia paiele. Ordinul era clar: Du-te, azi, la curul mașinii! A doua zi, du-te la stogurile de paie!, pe care după o zi-două, țăranii le luau. Acolo era mai frumos, aer curat. Cota de grâu se lua acolo direct, uiumul mașinii, plata mecanicilor, a șefului de arie și atât, fiindcă pompierii și propagandiștii erau voluntari. Între doi stâlpi era întinsă o lozincă mare: Trăiască prietenia româno-sovietică! Pe toate gheretele din lemn, inclusiv magazia de grâu și cântarul, erau lozinci mai mici. Trăiască Partidul Muncitoresc Român! Trăiască scumpa noastră patrie, Republica Populară Română!