Amintiri din Comunism

Pe unele le-am pierdut eu, pe altele le-a pus mama pe foc, când îl aprindea și lemnele erau verzi. În copilărie, am citit singura carte de Sadoveanu, un volum de evocări, minunând-o pe mama cu lampa pe care o mutam în apropierea cuptorului, unde mă retrăgeam pentru somn. Cuptorul iarna era rece, evident. Se mai încălzea puțin soba, unde mă jucam cu sora mea când eram mici cu soldățeii de plumb aduși de o mătușă de la București. La moară, cum am mai spus undeva, mă uitam ca la o expoziție cu afișe făcute în epocă, caricaturi ale călăului Tito cu barda însângerată.
Orașul străvechi Suceava era la 12 km de noi, direct prin pădure, Mihoveni, Șcheia și dealul Zamca, golaș, cu iarbă, pe care pășteau vara oile șcheienilor. Pe la 8-9 ani am mers prima dată cu mama la târg. Apoi, când ea mergea singură cu câte ceva de vândut, o așteptam să vină cu bunătăți, dar ea avea nevoie de bani. Mai târziu, pe la 12 ani, am mâncat prima bomboană. Era și normal, bomboanele erau burgheze, mânca numai domnul Goe, plus dulceața pe care n-am văzut-o decât mult mai târziu. Cine mai face acum dulceață? De mâncat n-am prea, vorba lui Creangă. Uneori, la Botoșani, îmi cumpăram câte un borcan de șerbet, rețetă veche turcească. Dulceață făcea și mama, uneori, din prune verzi fierte, plus puțin zahăr. Era o dulceață acrișoară, chiar acră, dar cu mămăligă rece era grozavă. Și din cireșele amare aduse de pe câmp, din foste livezi cu arbori fructiferi, părăsite de secole, poate. În pădure, erau și câțiva cireși sălbatici, gigantici pentru un copil. Nu puteai ajunge la vârful cu frunze și cireșe, nu putea nici vecinul meu, Ilie, care se urca în fagi netezi câte 20 de metri, până la craci uscați, cățărându-se precum cei ce reparau pe stâlpi liniile telefonice. Oare mai există rețelele telefonice? Cred că da, e vorba de un obiectiv militar în caz de război, doamne ferește, spunea mama, a murit tatăl meu în primul, a murit tatăl tău în al doilea, oare o să mergi și tu la război? mă întreba ea îngrijorată, prin 1960-1965, când se împlinea sorocul de 20 de ani de la cel de-al doilea. Și chiar era să înceapă un război nuclear pe atunci. Mama știa demult de bomba atomică, era deja în folclor, ca DDT-ul, moartea păduchilor și ploșnițelor, fără de care ne mâncau aceste lighioane chiar dacă se fierbeau rufele cu leșie și se dădea cu gaz pe grinzile tavanului. Bunica se întreba cum rezistă puii de păduchi, lindenii, numiți oarecum domnește, în cenușa clocotită în care se dizolva totul ca în soda caustică, care și ea se folosea degeaba. Vin de sub piele, spunea vecina noastră Domnica Goian, și ea văduvă de război, adică cu un bărbat dat dispărut. Putea veni peste 10 ani, dacă mai trăia în URSS, dar un om din Costâna l-a văzut bolnav prin Basarabia, unde mânca coceni de varză. Avea dizinterie, preciza el, folosind cuvântul orășenesc, cred că a murit, Dumnezeu să-l ierte! Lița Domnica plângea ce plângea, apoi mergea la treabă. În acei ani luminoși ai socialismului, partidul începuse construirea canalului Dunăre-Marea Neagră. Gheorghiu-Dej l-a oprit și, cu toate crimele comise de partid, a murit în patul lui, adică în vila de la Snagov, adus de la spital. Ciroza l-a dat gata la 65 de ani. Trăise destul, în fond. Dacă mai trăia, cine știe cine-l mai urma, prin 1975-1980 chiar, poate nu Nicolae Ceaușescu, blestemul nostru național, care a făcut totul, adică canalul, Transfăgărășanul, Porțile de Fier, metroul, uzinele și fabricile glorioase, pistoale mitralieră sub licență, TAB-uri de producție proprie, sondele din Marea Neagră, dispărute demult. A inaugurat epoca de aur și a hrănit românul cu mâncare călugărească, ca la hindușii de lângă râul sfânt Gange. Și acum avem 6 milioane de pensionari vânjoși și rumeni, care mănâncă și joacă șah sau table în orașele patriei, în parcuri. Țăranii, cu îmbrăcămintea nemțească de după colectivizare, muncesc până vine moartea după ei, pe câmp, pe drum, la moară, la crâșmă etc. Nimeni nu-i mai plânge. Îngropați mai repede hoitul, spun unele babe sensibile la mirosuri, Dumnezeu să-l odihnească! Nu să-l ierte, țăranul de-abia mort se odihnește, fără nicio pauză de pensionar. Ce penzionar? mă întreba râzând unchiul meu Nicolae, cu peste 20 de ani în urmă. Acum are peste 90 de ani, l-au întărit șuieratul katiușelor la Cotul Donului, unde l-a văzut chiar pe Antonescu, după cum povestea. Poate era Hitler, îl luau peste picior unii în tinerețe. Hicler a murit demult, completa altul.
Tinerețea mea revoluționară de la 20 de ani de la Botoșani, raionul Botoșani, regiunea Suceava, se desfășura paralel cu lupta pentru colectivizarea agriculturii, cum am văzut. Primul secretar al regiunii de partid, tov. Ene Țurcanu, colabora strâns cu președintele Sfatului popular regional, tov. Emil Bobu, destul de tânăr pe atunci, promovat din procuror militar cu curs scurt (cacofonie admisă) de științe juridice la Iași, la care majoritatea cursanților erau luați de la șaibă. Pe atunci, activa la Comitetul regional de partid un tovarăș Pînzaru, străin de satul meu, care a locuit în vila de pe str. Vasile Bumbac de lângă fostul sediu al Cabinetului de partid, sfințit de un tovarăș arhiepiscop, care și-a mutat acolo locul de muncă, pe care-l putea ocupa și înainte de 1989.