Amintiri din Comunism

Până la urmă, peste ani, va fi uitată și perioada comunistă, cu epoca ei de aur. O altă epocă din istoria noastră nefericită a fost cea fanariotă. Cred că a fost mai crudă și insuportabilă decât comunismul. De-abia după 50 de ani, în vremea lui Eminescu, a început să fie uitată cumplita vreme fanariotă de 100 de ani. La Eminescu, încă, grecii erau printre cei mai urâți străini. Sigur că în concepția lui puțin xenofobă (el însuși avea tatăl armean, iar mama de origine rusă), amintea de bulgari, evrei și alți străini. Era ceva obișnuit atunci în toată Europa. Se constituiau state pe baze etnice. În „Doina” Eminescu descrie urdiile tătare și calmuce și nu cele ruse, cum s-a tot crezut. Oarecum, tot pe atunci, a apărut și pericolul rusesc, mai ales după ce au fost luate, în 1878, teritoriile de la gurile Dunării, numite Basarabia, azi în Ucraina. Dar România a primit Dobrogea, mult mai valoroasă decât acele teritorii. Deci, cum a uitat lumea de fanarioți, așa va uita și de bolșevicii cominterniști, de frigul, foamea și celelalte urgii ale epocii de aur ceaușiste. Urgia mea cea mai mare a fost reîncărcarea singurei butelii de aragaz pe care o aveam. Cred că de asta atunci n-am fost supărat de împușcarea lui Ceaușescu. Trebuie să recunosc că de la 23 de ani nu am mai răbdat de foame până în prezent. Am mâncat destul și în epoca de aur. Am mai spus că eu am crescut având în minte principiul mamei: stomacul n-are oglindă, o expresie populară pe care n-am mai auzit-o. În tinerețe nu se mănâncă mult. În copilărie și adolescență da. Apoi vin bătrânii pensionari, care iarăși mănâncă mult. Salamul cu soia, când se găsea la coadă, era bun și sănătos. Evident că am stat la coadă la alimente în epoca de aur și asta pentru că aveam familie și un copil. Dacă eram singur, n-aș fi stat niciodată la coadă. Se putea mânca alcool, vorba unui prieten trecut de mult în neființă. Am analizat comunismul pe toate fețele. Despre transformarea mea în om nou încă mai sunt multe de spus. Lozinca „Partid iubit, părinte drag, îți mulțumim!“ era compusă de un activist sau un poet pentru tineri, asta în epoca de aur. Câte sute de mii de spectacole au dat copiii în Cântarea României! Aici ajungem iarăși la literatura care-l cânta în versuri pe epopeicul nostru conducător. Dar cineva o cânta mai ales pe doamna Ceaușescu, căreia eu, postum, i-am analizat viața cu mai multă considerație. Un punct din cele care-mi creionează profilul de om nou educat de comunism este reconsiderarea totală a soției fostului dictator. Nu știu dacă și ea era înnebunită după viitorul de aur al poporului român. Era o femeie simplă când s-a căsătorit cu tânărul N. Ceaușescu, deja îndoctrinat și cu câțiva ani de pușcărie la activ. Dacă Antonescu îi trimitea la Odessa, împreună cu tatăl meu, în august 1941 acolo le rămânea oasele bolșevicilor din lagărul de la Tg. Jiu. Elena Ceaușescu a fost o soție model și promovarea ei a fost opera soțului, care tot model în căsnicie a fost și el. Versuri dedicate doamnei Ceaușescu scria CVT, ajuns politician controversat după 1990. Așa-zisul cabinet 2 de la CC, condus de Elena Ceaușescu, a fost condamnat cu mânie proletară și cu o nerușinare grosolană de bolșevicii care-i sărutau zilnic mâna. Cabinetul 2 este și acum demonizat de foști membri CEPEX, secretari CC, membri ai CC al PCR. Acum îi doare pe toți dinozaurii bolșevici în cot de totul. Au fii, nepoți, alte rude mari capitaliști, cu ajutorul lor neprecupețit. Repet din nou, eu o apăr pe doamna Ceaușescu, chiar dacă venea în vizită prin țară împreună cu soțul său. A mers alături de el la moarte, cerând doar să nu i se lege mâinile cu sârmă, mi se pare. Românii au o tradiție în a-i executa pe conducătorii lor. Cei care au pregătit uciderea au fost însă Silviu Brucan și alți cominterniști. Plutonul de execuție al lui Antonescu a fost format de oameni ai cominterniștilor. Am aprobat totdeauna execuția lui Antonescu. Ceea ce tot repet este că nu i-a trimis pe front în linia întâi pe toți cetățenii României și mai ales nu i-a trimis pe bolșevici. Iar Antonescu a mai tras și cu tunurile în țărani în 1907, după cum se știe. Și aici bifez o altă idee a conștiinței omului nou, care se pare că am devenit, cel puțin parțial.