Amintiri din Comunism

Iubitul nostru președinte Ceaușescu cerea public în vestitele lui cuvântări acompaniate de mâini (precum Mussolini și alți dictatori) desființarea concomitentă a celor două blocuri militare antagoniste: NATO și Tratatul de la Varșovia. Nici nu visa că va prinde în 1989 desființarea doar a unuia dintre blocuri, cel de care se temea el cel mai mult, cel de la Varșovia. Și sfârșitul conducerii lui științifice s-a produs la Târgoviște. Societatea socialistă multilateral dezvoltată ne-a adus linii de troleibuz și mașinile aferente. Zeci de mii de muncitori plecau dimineața sau la amiază spre lunca Sucevei sau zona industrială din Șcheia. Muncitori, maiștri, ingineri. Unii mergeau cu mașinile personale, în general șefii. Directorii aveau mașini ale statului socialist cu tot cu șofer. Ce făceau șoferii în timpul zilei? Se învârteau pe lângă mașini, aveau și ei un loc unde să stea, lumea îi privea cu teamă și cu admirație. E șoferul tovarășului director! Am cunoscut și un șofer al tovarășului Bobu. Tovarășul Bobu nu glumea, nu prea vorbea în mașină. Mergea alături de șofer, să vadă tot ce se întâmpla în față. După cum se știe, uneori dimineața devreme întâlnea căruțe cu lemne pe la Păltinoasa. Vai de capul căruțașilor, dușmani ai socialismului și ai pădurilor patriei! Șoferii șefilor erau instruiți să nu spună nimic la serviciu. De multe ori îi aducea seara de pe teren beți curcă, vorba nu știu cui. De pe teren nimeni nu putea să vină treaz noaptea. Cei care uitau de morala proletară se dedau la alte acțiuni contrare codului eticii și echității socialiste. Dar și aventurile lor amoroase erau privite cu înțelegere de cei din jur, care evident că știau. Unii erau potlogari de mare clasă, afemeiați fără vindecare. Evident, secretele erau păstrate. Cum să se raporteze așa ceva la Comitetul Central? Ce ar fi spus tovarășul Ceaușescu, un soț model? Și intransigentul Emil Bobu se făcea că nu știe de multe ori, deși îi ajungeau la urechi informații. Activiștii aveau turnătorii lor, pe care unii șefi îi cultivau, iar alții îi urau. Tovarășul secretar Panaitiu, care asculta multe asemenea informații, nu-i aprecia pe acești incorigibili informatori, mai ales că erau unii care-l puteau pârî și pe el. El a lansat cuvântul pupincureanu. De fapt, fiecare unitate socialistă, instituție sau întreprindere, avea informatori atât pentru securitate, cât și pentru șefi, directorul sau directorii și secretarul de partid și chiar președintele de sindicat, acolo unde era scos și el din producție, ca și secretarul BOB. I-am plătit noi, membrii devotați ai partidului, din mica noastră cotizație, și pe unii și pe alții. Gospodăria de partid condusă de tovarășul Horodnic se ocupa în general de comerțul pe valută. Vindeau tot ce puteau strânge de la fabricile lor (UGIRA), din agricultură și pomicultură, din pește de munte etc. Trebuia plătită datoria externă, obsesia ucigătoare a lui Ceaușescu, conducătorul iubit al patriei noastre străbune.
Informatorilor din instituții și întreprinderi li se spunea lingăi, asta evident metaforic. Ei ar fi lins orice dacă primeau ceva. Unii făceau această veche meserie din plăcere artistică. Pur și simplu iubeau șefii, mai mari sau mai mici.
Vigilența organelor care păzeau poporul de uneltirile dușmanului de clasă și a imperialiștilor era atât de mare, încât devenea suspect un om al muncii care striga pe stradă că iubește partidul. Evident, pe un asemenea iubitor al partidului din Suceava îl duceau organele, adică agentura autohtonă, direct la Socola, cu mașina statului, gratis. Doctorii de acolo, ca în Bravul soldat Svejk îl suspectau de pierdere a lucidității, ceea ce era în avantajul lui, fiindcă îl externau după câteva luni, dacă nu înnebunea de-a binelea, și-i dădeau tratament la domiciliu. Organele îl vizitau imediat și-l prelucrau pașnic. La sediu se mai lua bătaie, asta pentru a fi în formă bravii ofițeri cu petlițele și galoanele albastre. Așa hotărâse partidul. Partidul, evident, știa totul. Știa chiar mai multe decât trebuia.
Societatea socialistă multilateral dezvoltată a pornit de la revoluția de eliberare națională și socială, antifascistă și antiimperialistă, o genială definiție a armistițiului din august 1944 și a înlăturării dictatorului militar Antonescu, care cu toată dictatura lui a fost arestat de regele Mihai, evident cu asentimentul armatei, câtă mai era după Stalingrad. Și mai era, fiindcă a ajuns până în munții Tatra. Antonescu, deși aliatul cel mai fidel al lui Hitler, nu a fost fascist, mai ales după despărțirea violentă de legionarii români. Mussolini, dictatorul Italiei și întemeietorul regimului fascist, pentru care Hitler la început avea un adevărat cult, i-a cerut acestuia să nu atace URSS, având el o presimțire. Ulterior a trimis soldați italieni până la Stalingrad. Nici adăugarea cuvântului antiimperialistă celebrei revoluții imaginare nu are acoperire istorică.