Amintiri din Comunism

În anii luminoși ai copilăriei mele, când s-a stins din viață tovarășul Iosif Vissarionovici Stalin, trăia la Costâna și mătușa mea, Ecaterina, abia ieșită din adolescență, cu o gropiță în obraji, cu părul roșu cârlionțat, de o blestemau flăcăii cu cântecul urban Ecaterino, vede-te-aș moartă/ Cu dric la poartă/ Și cai mascați. Mama era înnebunită s-o mărite cu un flăcău bogat. Ea nici să audă. Și-a găsit un tânăr chipeș, pe care l-a așteptat să facă armata, s-a măritat și a dus o lungă viață fericită, până ce s-a stins în anul 2012. Tânărul nu era bogat, dar hărnicia lor i-a îmbogățit cu timpul. Despre generalissimul Stalin nu se putea spune atunci că a murit. S-a stins, a plecat de lângă noi, mă rog, expresii elegante. Țăranii ar fi spus că a crăpat antihristul, nu credeau încă că va veni colhozul lui Stalin și la noi. Numai bătrânul Feodor Karamazov, amorezat împreună cu Dimitri, fiul lui, de aceeași fată frumoasă și neserioasă, Grușenka, a strigat la moartea soției sale de-o viață, în fața porții, pe stradă: a crăpat cățeaua! Cred că la fel ar fi strigat și genialul Tolstoi, dacă soția lui nu ar fi fost mai tânără cu 15 ani decât el. Holtei bătrân de 35 de ani, desfrânat și imoral, cum singur s-a descris, a făcut greșeala vieții lui, cum a mărturisit la adânci bătrâneți: „Nu trebuia să mă însor, dar m-am însurat. Ce să fac?“. Putea rămâne holtei până târziu. Bogat era, conac avea, fete la fel. Dar legile naturii biologice îi înfrâng și pe cei mai potrivnici ideii perpetuării speciei umane, după legile lui Moise și ale lui Darwin. Bătrânul Tolstoi, cu mintea lui sclipitoare, plină de înțelepciune, a fugit, pur și simplu, de acasă. Din cauza nevestei lui, o femeie cu simț practic, dar și cu bun-simț. Holteiul depravat de 35 de ani și-a găsit o tânără de 20 de ani, ceea ce n-a făcut Feodor Karamazov, personajul lui Dostoievski. Amândoi bătrânii, din motive diferite, își urau nevestele. La polul opus s-a situat căsnicia dintre fostul nostru președinte, Nicolae Ceaușescu, și consoarta lui, exemplu pozitiv pentru toată lumea. Unii activiști nerușinați, care-i pupau mâna toată ziua, au bârfit-o josnic pe Elena Ceaușescu, după execuția în stil mafiot.
Revin la copilăria și la mama mea, care știa mai multe decât se autoincrimina ea că a făcut 7 ani în clasa întâi. Nu. A făcut 7 ani de școală încheiați. Intervenea de multe ori în lecturile mele și amintea de Caragiale, căruia îi spunea Caragialu, de Ion Creangă, de Ion Neculce. Îi poreclea pe cei cu păr lung, ultimii malagambiști, veniți în sat de nu știu unde, Niculcea. De votat, în 1946, am mai spus, a votat cu Frontul Plugarilor al lui Petru Groza, care semnase, împreună cu regele Mihai, titlurile de proprietate pentru văduve de război și alți oameni cu mai puțin pământ. Mai bine nu i-ar fi dat acel pământ, căci cotele erau mari și nu avea cu ce lucra cele vreo 8 loturi de pământ risipite pe câmpul satului. Cel mai îndepărtat nu era cel din capătul pădurii cu brazi, tăiați de colhoz, ci bucata mică de pământ de după deal.
Colhozul de tip sovietic a construit socialismul în România, mai bine zis a desăvârșit construcția începută practic în 1948, prin celebra naționalizare a mijloacelor de producție. Forțele de producție erau proletarii capitaliști, muncitorii cei superiori erau comuniști. Profesorii de economie politică capitalistă și socialistă, de socialism științific și materialism dialectic și istoric începeau de mici să ne îndoctrineze pe noi, elevii. Țăranii, alfabetizați sau nu, așteptau colhozul ca pe o epidemie de ciumă sau lepră. N-am înțeles până acum de ce substantivul lepră are o atât de puternică conotație negativă pentru o categorie de oameni fără dumnezeu, cum îi caracteriza mama. Când spuneai despre cineva că este o lepră, îi cumulai toate defectele moștenite sau devenite reflexe condiționate. Celebrul savant Pavlov, cel cu reflexele condiționate la câini, tremura prin 1930 de frig, uitat de tovarășul Stalin, într-un mic laborator. Era sărăcie, nu erau lemne, mujicii ardeau, ca moldovenii de la noi, bălegar uscat. De altfel, savanții istoriei sovietice spun demult că moldovenii au venit, de fapt, din stepele rusești. Mareșalul Antonescu spunea cam același lucru, când a întemeiat Transnistria, în 1941 toamna. Bine că n-a fost chemat să meargă la Moscova.
Ioan Pînzar