Am mai văzut filmul ăsta

E clar că există boli fără leac, una dintre cele care m-au atins și pe mine fiind aceea de a urmări meciuri din varii sporturi, care știi cu mult înainte de începere cum se vor termina, dar la care te tot uiți cu speranța condamnatului la moarte că se va rupe funia spânzurătorii, că va fi o pană de curent ori că plutonul de execuție va primi gloanțe oarbe. Nu se întâmplăînsă niciodată, nimic din astea. Tot așa și cu jucătoarele noastre de tenis: știi precis că vor lua bătaie, indiferent că joacă cu cineva din Top 10 ori cu locul 729 mondial, iar asta se poate vedea încă de la încălzire. E drept și că uneori, așa cum s-a întâmplat la Indian Wells în acest an, le vezi pe toate, sau aproape toate, depășind un tur sau două, și începi să visezi, catontul, la o finală 100% românească, ceea ce e clar că nu se va întâmpla niciodată decât în turnee de 2 bani de la Deva sau Slobozia. Cum ziceam, după ce în turul doi au defilat și Sorana, și Irina, și Simona, dându-ne speranțe de mai mult și mai bine, a venit turul 3 în care am revăzut, pentru a 1001-a oară, același film al indolentei și neputinței. Am scris chiar aici de multe ori că pentru mine Irina Begu este un fel de etalon de loser-iță. Ea e născută nu pentru a câștiga ceva, ci pentru a pierde tot ce se poate. Și-a făcut programul impecabil, reușind să se care acasă după vreo 55 de minute și un scor de muncitor necalificat în tenis: 6-0, 6-2. Înaintea ei, Sorana Cîrstea, care a avut un an chiar bun, a avut în mânămeciul cu Svitolina. I-a luat primul set și era clar la cârmă. A lovit-o visarea în setul al doilea, pierzând exact când îi era victoria mai la îndemână. Inutil să vă spun că decisivul s-a dus în tie-break, după ce Sorana a condus aproape în permanență, iar în tie-break a pierdut tipic românește, cu 7-3. În sfârșit, Simona, pe care am urmărit-o până la 4:10 dimineața. De ce? De prost! Că doar era clar, încă de la prima minge irosită, când a început să dea ochișorii ăia peste cap și să vorbească spre tribune, că e ca și bătută! A reușit măcar să nu cheme și doctorul, ceea ce e totuși un pas înainte! Am înțeles acum și de ce nu mai avea nevoie de Cahill: cu ăla nu țineau fițele. Îi zicea ce trebuie să facă, și gata! Fără el, ochii peste cap, certat spectatorii că de ce n-o aplaudă, certat antrenorii tot de asta, ce mai, trăiască libertatea! Libertatea de a pierde prostește. Am mai văzut filmul ăsta. De prea multe ori.