Altfel și ei, altfel și noi

De ce oare mi se pare (sau poate nu-i doar o părere!) că fotbalul nostru se aseamănă, mai mult decât cu oricare altul, cu cel african: aceeași atitudine în dorul lelii, aceeași tehnică impecabilă la vreo doi, trei în fiecare echipă (dar sunt și fotbaliști rudimentari precum limba română… pentru ai noștri, nu pentru ei!) însă un haos total în ceea ce privește organizarea jocului. Peste toate, întocmai ca ai noștri, și ei, când conduc cu vreo două goluri, o dau pe miștocăreală. Iar în ultimele 10 minute nu mai joacă nimeni: toți sunt leșinați de efort, inclusi cei care n-au alergat mai deloc, de unde concluzia că până și ideea de condiție fizică le e străină. Ba chiar dușman. Ultimele patru meciuri m-au contrazis total: gazdele, Ghana, n-au mai reușit nici să intre în careu pentru a primi un penalty ajutător, în semifinală. De unde au ajuns să lupte doar pentru bronzul pe care l-au obținut în finala mică disputată contra Coastei de Fildeș, o echipă care dacă a pierdut și ea finala, în meciul pentru locul trei practic n-a mai existat. Era clar că n-o interesa decât aurul. Finala a câștigat-o singura echipă alcătuită majoritar din albi. Mă rog, cafenii, dar nu negri. Nu este vorba de discriminare, ci de marele adevăr că negrii sunt dezordonați, imprevizibili, greu de organizat. Exact ca ai noștri. Ei pot fi „pata de culoare” (tot nediscriminator, sau, dacă vreți așa, atunci e vorba de discriminare pozitivă) dintr-o echipă, așa cum sunt Kanu, sau Drogba, sau Eto’o, iar ca să înțelegeți și mai bine chestia cu asemănarea, cum sunt românii care au jucat sau joacă la echipele bune de afară: când ai unul, ca Hagi, Popescu, Răducioiu ori Mutu, e foarte bine. Dacă ai doi sau mai mulți, te-ai nenorocit: aparent fără vreun motiv, din senin ori din iarbă verde, jocul, dintr-o dată, nu se mai leagă. Dacă aveți dubii în privința valabilității teoriei mele, puneți mâna pe telefon și sunați-l pe Lucescu. Mircea. O să vă lămuriți de ce nu mai are români la Șahtior.