Alchimiștii tenisului

Singura mea calitate la chimie consta în faptul că eram vecin de cartier cu profesoara și o salutam foarte curtenitor când ne intersectam duminică dimineața în piață. De-aia mi-am și permis să-i testez simțul umorului cu prilejul unei lucrări de control pe tema nemetalelor. Bineînțeles, am picat pe lângă subiect, în schimb cunoșteam destul de bine subiectul de la numărul celălalt, așa că mi-am început lucrarea în felul următor: „Azotul ca azotul, dar să vedeți oxigenul!”. Doamna profesoara (era într-adevăr o doamnă, Dumnezeu s-o odihnească!) nu mi-a înșelat așteptările, notându-mă astfel: „4 ca 4, dar să vezi 2”! Vai, ce amuzant, mi-am zis, lasă că o să te copiez la teză, dar după câteva zile am aflat că în catalog îmi trecuse 5…
Am făcut această introducere retrospectivă pentru a fenta titlul acestei rubrici. Fotbalul ca fotbalul, dar să vedeți tenisul! Prieteni, puține meciuri de fotbal m-au trecut prin atâtea stări precum finala de la Wimbledon. Am murit și am înviat de nenumărate ori, pentru ca într-un final crepuscular să nu știu ce stare încerc. Aș fi ținut cu Nadal, care este stângaci de-al meu, doar într-o singură situație, dacă ar fi câștigat Federer la Roland Garros. Îl admir pe Federer cu acea ușoară invidie pentru tipul de sportiv pe care îl reprezintă și care eu n-aș fi putut fi niciodată, indiferent cu cât talent aș fi fost dăruit. Un fel de chirurg în tenis. Imperturbabil. I se întâmplă să rateze doar dacă operează în condiții extreme. Pe furtună, adică împotriva lui Nadal. În plus, și pe întuneric. Despre joc, ce aș putea să vă spun?! Tot chestiuni emoționale, întrucât nu sunt un mare specialist. Dar ce vorbesc eu, nu-s nici măcar un mic specialist! Mi-au plăcut fiecare, pe rând și simultan. Dacă numai unul ar fi fost genial, n-am fi văzut mingi imposibile, schimburi antologice și răsturnări necontenite de situație. Acele uimitoare servicii secunde ale lui Nadal pe forehand-ul lui Federer sunt semne ale unei inteligențe sclipitoare și totodată ale unei îndrăzneli sfidătoare. Iar Federer m-a fascinat cu cântecul lebedei… Nadal servește minge de meci în decisiv, o face impecabil, la colț, un fel de vinclu în fotbal. Faptul că este stângaci îl avantajează în acea poziție, așa că îl trimite pe Federer mult în afara terenului. Ei bine, la cât l-a trădat reverul pe elvețian în această partidă, tocmai acum găsește o lovitură minunată, perfectă, și de aceea imposibilă. Mingea tăiată survolează aproape paralel fileul, îl împietrește pe Nadal, care avansase și părea că are în stăpânire toate unghiurile, și cade în partea cealaltă, pe tușă, aproape de fileu. O minge care se desenează, poate, o dată în viață. Cu toate astea, vom mai vedea!