Alb sau negru?

Acum, când avem în dotare imbatabile scule electronice, oare ce s-ar întâmpla de s-ar lua la cercetat cu rigoarea cuvenită toate tezele de doctorat din ultimii 20-30 de ani? Jale s-ar crea, puhoi de file moarte șiroind pe gârla plagiatului mioritic, cariere universitare distruse, politicieni ajunși la gazeta de perete a rușinii – un adevărat atac catastrofic la inteligența, știința și curăția nației! Numai că mare lucru nu s-ar întâmpla: o astfel de cercetare a fost decisă încă de ministrul Câmpeanu, ba chiar și bugetată cu 25 de milioane din visteria ministrului Educației: statul a oferit 50-60 euro pentru verificarea fiecărei teze ale celor 77.000 (!!) de doctorate emise între 1990-2016. Și nu s-a găsit nicio situație de furt al proprietății intelectuale! Iar dacă s-ar fi aflat, ce? Câtă vreme plagiatul, deși moralmente furt în toată regula, legiuitorul nu-l percepe ca atare, toată tărășenia rămâne s-o gestioneze, democratic zice-se, o Comisie de Etică alcătuită taman din confrați ai intimatului, expuși și ei, teoretic, aceleiași culpe. Iar astfel de investigații, chiar asistate de computer, rămân dificile și (vicios ori nu) amendabile (vezi cazul plagiatului Ponta) – fiindcă încă nu s-a găsit șublerul capabil să completeze simpla numărătoare a paginilor furate cu o evaluare cel puțin la fel de relevantă: cât din teză reprezintă contribuția personală a candidatului la dezvoltarea cunoștințelor respectivului domeniu – la urma urmei, însuși rostul cercetării doctorale. (Mă-ntreb ce noutate reală pot aduce teze de genul „Biografia lui André Mourois” (la Universitatea din Iași) decât o recompilare a surselor de mult existente?) Iar de furat se tot fură, cu ceva mai multă grijă acum: se înlocuiesc cuvinte, păstrându-se sensul. Iar tema plagiatului e veche de când lumea!
O carte și tristă, și hazoasă a publicat editura ieșeană „Timpul” sub semnătura regretatului Mircea Coloșenco – spicuiesc la întâmplare: „Miorița”, perla folclorului românesc, a apărut în colecția „Selecție din cele mai frumoase cântece franțuzești” cu mențiunea „Cântec pe cuvinte de Hippolite Ryon” (1894). Prima reacție la noi: servili și timorați în fața marii literaturi franceze, românii s-au întrebat cu grăbire dacă nu cumva Alecsandri l-a plagiat pe… Ryon! Numai că și Alecsandri este dator-vândut francezilor: comedia sa „Agachi Flutur” e-o localizare după E. Labiche. După cum Negruzzi a tradus (și atât) din Mérimée, Donici din Krâlov, Coșbuc din Stieler, Lermontov, Chamisso, Cezar Petrescu din Maupassant, London, Goncearov, Profira Sadoveanu din F.E. Raynal, Damian Stănoiu din Gogol ș.a.m.d.
Viceversa: scriitori străini și-au însușit ilicit pagini din literatura română: Szakál Imre publică, în 1889, la Budapesta, romanul „Moara de aur” – de fapt, traducerea în maghiară a nuvelei lui Slavici „Moara cu noroc”. Ėmil Zola nu se sfiește să-și însușească texte din creația principelui Bibescu. Sub semnătura lui Albert Keira, „O făclie de Paște” a lui Caragiale devine „O seară de Paște” pe scena Teatrului „Variétés” din Paris. Presa vremii comenta cu o urmă de satisfacție: „Era și timpul. Multă vreme am devalizat, noi și predecesorii noștri, piesele străine, mai cu seamă franțuzești”.
Se stârnise, la un moment dat, o adevărată vânătoare de vrăjitoare, gazetele (literare sau nu) întrecându-se să descopere sfeterisiri cât mai de răsunet. Așa se face că un tinerel imberb, Caion, autor al unor falsuri dovedite, scărmănat în polemicile studențești găzduite de „Moftul român”, gazeta lui Caragiale, găsește de cuviință să dea publicității un comunicat-bombă: „Năpasta” este plagiată după o scriere a ungurului Istvan Kemeny. Caragiale îl dă în judecată și, atunci, Caion retractează: nu din Kemeny (de altfel, inexistent) s-a plagiat, ci din… Tolstoi. Și aduce ca probă o filă tipărită cu caractere chirilice, care se dovedește a fi… falsă. În prima instanță, Caion a fost condamnat exemplar. Culmea culmilor: la recurs, în pofida pledoariei ilustrului Delavrancea, jurații decid achitarea! Ceea ce demonstrează cât de labile pot fi criteriile în astfel de dispute și cum avocați iscusiți (apărarea o asigura Danielopolu – era șeful Baroului!) pot preschimba albul în negru!