Începerea campaniei electorale pentru PE aduce în prim-planul vieții politice/sociale, atât la nivel central, cât și la nivel local, diverse tipuri de comportamente și abordări, diverse tipare de personalități; canalele mass-media, presa scrisă, televiziunea, publicitatea stradală inundă, aproape copleșește, viața cetățeanului, în încercarea de a-i transmite un anumit tip de mesaj. Îndeosebi pe parcursul campaniilor electorale din 1996 și 2000, agresivitatea, tupeul și discursul demagogic au dominat amplu competiția electorală între principalii „actori” politici; adesea, atacurile cu caracter personal, intoleranța, trădarea, limbajul dur/vulgar, ignorarea unor merite ale adversarului politic, recursul la soluții „imorale”, au fost utilizate ca „arme” curente în competițiile trecute; uneori agresivitatea/tupeul s-au impus ca vectori principali ai strategiilor electorale promovate de unele persoane/partide, conducând chiar la anumite rezultate notabile. Întrebarea care se autoimpune la momentul anului 2007/2008: „Mai este viabilă o strategie de acest tip astăzi?”
După opinia mea, spus sintetic, agresivitatea ca strategie în competițiile electorale ce vor urma se va dovedi contraproductivă pentru cei care o promovează; argumentul în favoarea ideii invocate rezidă în faptul că astăzi electoratul român este cu mult mai educat, că mass-media oferă surse alternative de informare, că, prin definiție, electoratul judecă sever, dar obiectiv, că cetățenii români sunt tot mai plictisiți/iritați de scandaluri politice, show-uri mediatice, atitudini extremiste, intoleranță, condamnări on-line etc. Mai mult, chiar anumite teorii politice consacrate, conform cărora campaniile electorale se câștigă prin discursuri ferme și promisiuni, își mențin doar o valoare relativă; câștigă tot mai mult teren ideea că schimbarea permanentă este singura constantă din societatea de astăzi, că strategiile infailibile de ieri sunt depășite astăzi, că nu mai există modele ce pot fi aplicate după manual; discursul demagogic include, prin definiție, promisiuni, de la promisiuni ajungem la „promisiuni ferme”, de la fermitate la agresivitate mai rămâne doar un singur pas, iar de la agresivitate/intoleranță la fragmentări sociale se întrevede un alt pas ușor de făcut. Așadar, recursul la anumite instrumente de marketing politic în competițiile electorale ce vor urma trebuie să fie gândit cu multă luciditate; argumentele, soluțiile și liderii politici ce vor promova un anumit tip de mesaj sunt factorii ce vor determina, cred eu, poziționarea partidelor pe scena politică din România. Oricum, îmi este greu să-mi imaginez o Românie Europeană în care viața socială/politică, viața din organizații și familii tinde spre intoleranță, ură și dictatură, spre adevărul unei singure persoane/partid, întrucât aceasta ar însemna un preț suplimentar pentru generațiile următoare; sper, în cel mai sincer mod posibil, că încă a mai rămas o parte din electoratul român care să dorească să voteze, care să decidă și în cazul votului uninominal, care să ofere o a doua șansă pentru normalitate în viitor.
Prin votul politic exprimat la 25 noiembrie, electoratul român, încă tolerant cu oamenii politici în sensul că va binevoi să își exprime votul, va stabili nu numai componența celor 35 de Europarlamentari la Bruxelles, ci și modelul de dezvoltare economică a României, inclusiv modelul social către care optăm ca națiune; nu trăim într-o lume a certitudinilor și nici într-o lume aflată sub semnul unității, spune filosoful Sorin Maxim; trebuie deci să acceptăm ca fiind firești, chiar necesare, diferențele ideologice/politice/religioase ce ne definesc pe noi toți. În societatea din trecut, remarc acest lucru fără a dramatiza, militanții fanatici, agresivi, fie ei politici, religioși sau de altă factură, și-au construit propriul lor „cerc” sub o viziune autarhică, ei au negat zecile de nuanțe ce există între „bine” și „rău”; ei au generat nu o dată în decursul istoriei ură, intoleranță și războaie; este oare depășit astăzi acest tip de comportament? Întrebările la care ajungem, oarecum involuntar: „Mai este Europa de astăzi pregătită să accepte comportamente colective/individuale intolerante?”, „De ce și cât de departe trebuie să fie tolerați intoleranții, înainte de a reacționa?”.
