Afaceri private

Confratele Cătălin Mihuleac, cu care gospodăresc alternativ această rubrică, rememorează scene din timpul „armeții”, ceea ce-mi sugerează să încerc, la rându-mi, a face publice o samă de amintiri din vremea când, încheiat regulamentar la copcă, învățam, pe valea Dresleucii, la Botoșani, cum să-mi apăr patria cu pușcociul din dotare.
N-aș zice că m-am ales cu prea multă știință a milităriei, a cărei esență am constatat că era pasul de front și temei filosofic, dictonul „când vezi inamicul, raportezi”. Atunci, în 1960-1962, era în plină desfășurare procesul îmbunătățirii compoziției sociale a corpului ofițeresc, așa că am avut parte de comandanți abia scoși din producție: căpitanul cutare fusese frânar la CFR, maiorul X provenea tot de la calea ferată, „a doua armată a țării”, unde, la revizia de vagoane, dădea cu ciocanul în roți, iar doi dintre locotenenții majori abia coborâseră de pe tractor.
Închipuiți-vă ce comunicare puteau stabili noii ofițeri cu cei 400 de absolvenți ai Institutului de artă teatrală și cinematografică (Arșinel era responsabilul cu farsele), Conservatorului de muzică, Institutului de arte plastice, plus cohorta de filologi deprinși să-nvârtă vorbele pe toate fețele până la năucirea conlocutorului. Primeam ordine de genul „măturați problema asta (coridorul, adică) până-n fund!”. După șmotru, raportam c-am „măturat problema” și treceam la program, adică, la instrucția de front, în opinia mea definitivă, cumplit meșteșug de tâmpenie, pentru ca să urmeze cireașa de pe tort, adică ieșirea pe dâmburile și prin râpile Dresleucii. În frunte, pușca mitralieră. La vemea aceea, cântărea 12 kg. fără trepied (de fapt, ditamai afetul), pe care-l tăbârcea alt condamnat la galere. Plutonul îl încheiau „purtătorii de materiale” – ținta cap, ținta piept, ținta brâu, panouri la care ne zgâiam zile în șir fără să tragem un foc. Chipurile, să ne intre în sânge linia de ochire.
Într-o noapte, din salteaua de sus (paturile erau etajate) mi-au picurat pe pernă șase pui rozalii de șoarece, luați, probabil, odată cu paiele din căpițe. Ați văzut vreodată pui de șoarece nou născuți? Nici eu, până atunci – ceea ce demonstrează cât de folositoare este pentru român stagiul militar la infanterie.
Ciubotele din vremea „armeții”, plus glodul, cântăreau peste două chile fiecare, fiind meșterite dintr-un soi de sac bătucit și asfaltat, potcovit și țintuit. N-aveai voie să porți ciorapi: obligatorii, obielele din dotare („militarul să se obișnuiască la greu!”); una peste alta, când dimineața la 5 goarna suna deșteptarea (altă prostie kaki: de ce în zorii zorilor, când tot ne bălăngăneam degeaba prin unitate până la 7,30, ora mesei?) eram deja ostenți.
Ne întorceam de la instrucție frânți. O singură excepție: camaradul nostru Avi, care rămânea în pat, urmărind compătimitor echiparea, încolonarea și plecare spre Golgota Dresleucii. Avi avea… dizenterie. Îl invidiam din rărunchi: primea mâncare de regim, scăpând de eterna alternativă varză/cartofi, lenevea toată ziua, spre a ne întâmpina seara cu prefăcută îngrijorare: „mai puteți?” „Măi, Avi, ce baftă ai avut cu dizenteria!” „Vrei și tu? Se poate, da’ te costă.” Existând un caz confirmat, au fost ordonate analize pentru toți și am primit câte o sticluță etichetată, în care trebuia să depunem proba pentru coprocultură. Avi s-a oferit să ne furnizeze câte o fărâmă din propria producție a intestinelor, pretinzând în schimb doar atât: un pachet de „Carpați”. În două-trei zile, sub patul lui Avi ziceai că-i debit de tutun. Cum noul proprietar nu fuma, revindea apoi cu inocență țigările taman celor ce i le-au adus, cam ca-n povestea cu curcanul lui Bârzoi.
Cer iertare pentru amănuntele neplăcut mirositoare, dar trebuie să istorisesc fără menajamente, pentru a vedea cum s-a înfiripat și a înflorit cea dintâi afacere privată ante-revoluționară la Botoșani. Materia destinată analizelor era tăiată grijuliu cu lama, așa cum fac dealerii de droguri când porționează heroina în doze. Avi era așteptat cu îngrijorare să se întoarcă de la WC (de fapt, numai C, pentru că de W, adică water, nici vorbă la closetele turcești ale regimentului): nu cumva să sece sursa izbăvirii noastre de infernul Dresleucii! Comandanții nu mai înțelegeau nimic: în loc să se stingă, dizenteria prolifera și a cuprins toată unitatea, mai puțin 3-4 inamici personali ai lui Avi din timpul facultății, cărora furnizorul le-a refuzat sec și hotărât comanda.
Așa am scăpat de instrucție.
Avi e în Israel de mai bine de 30 de ani.
Nu știu ce afaceri mai face.