Dacă n-ar fi fost Sorin Avram care să mă mâne (“Du-te, Dodo, ce dracu’, le-ai văzut pe toate, și tocmai acu’, la urmă…?”) și Florin Ciobâcă (mulțumesc încă o dată) care să ne ajute cu biletele, zău că nu m-aș fi dus la concertul de vinerea trecută, dintr-un motiv cât de poate de valabil: peste Clapton nu se poate. Cine, ce să cânte ca să te desprinzi din vraja produsă de God și să te poți bucura pe deplin, la exact o săptămână distanță?
S-o luăm însă pe rând: prima imagine, după intrare, a fost că spațiul este insuficient. Mai erau două ore și jumătate până la ora începerii și era deja arhiplin. A doua, încă mai năucitoare: echipamentul de sunet era cam de trei ori (!!!) mai puțin decât la Bob Dylan. Iar lumea, de trei ori mai multă și, cumva, de altă factură: grosul îl alcătuiau omuleți de 25-30 de ani, „echipați” cu multă bere și care în mod evident, într-o largă majoritate, veniseră să cânte tot, cap-coadă, deci să acopere și ei, cât se putea, din sound-ul grupului. Confirmarea a venit încă de la deschidere: Reamonn abia se auzeau, dar mi-am spus că nu folosesc întregul echipament, așa cum e obiceiul. Speram, încă, să fie doar o falsă impresie. N-a fost. Cu o întârziere de o oră și aproape jumătate față de ora înscrisă pe bilet (20.00), justificată de prezența lui Reamonn care au cântat și ei o oră, în urale, fluierături și tropăieli, au apărut Aerosmith… sau nu!?
Că deși stăteam față de scenă la o distanță poate puțin mai mică decât stătusem la Clapton, nu vedeam nimic. Am constatat că întrucât „Zone Arena” e un spațiu perfect plat, de la cei 30-40 de metri unde mă aflam, nu se vede scena! Dacă ar fi fost mai înaltă cu vreo 2 metri, era O.K. Așa însă, a fost un coșmar: stat 2 ore pe vârfuri, gâtul strâmb, îmbrânceli, scandal (nu eu, ci alții mai înalți, care nici ei nu vedeau), pahare de bere aruncate în fetele cocoțate pe umerii unor flăcăi (chestie de înțeles până la urmă, doreau și ele, sărăcuțele, să vadă ceva, cât de cât).
Peste toate, sunetul oribil, absolut modest: erau lipsă câteva sute de mii de watts, astfel că, în pofida eforturilor supraomenești ale lui Steve Tyler, ceea ce cânta el aproape nu se auzea. Iar ce se auzea era distorsionat aproape cât la cel mai prost concert văzut de mine vreodată: Def Leppard și Whitesnake. Aerosmith a fost doar cu o idee mai răsărit dar, o spun apăsat, nu din vina lor, ci a nesimțiților de organizatori români care s-au scumpit la tărâțe, adică au închiriat mai puține boxe decât era nevoie.
Aerosmith înseamnă, înainte de orice, Steven Tyler. Am încetat să ne mai mirăm de performanțele acestor oameni săriți de 60 de ani. Steve nu face excepție: la fel ca Jagger, ca Brian Johnson, ca Paul McCartney (oare am să apuc să-l văd vreodată live!?), Dylan, Plant, la cei 62 de ani este perfect, atât fizic cât și vocal. În plus, pentru că Aerosmith este un business înainte de a fi un fenomen muzical, Steve le dă spectatorilor (în cazul de față, români), cam tot ce-și doresc: piesele-standard, ca să poată fi cântate de tot poporul, vorbe „simțite”, inclusiv în română (“vă iubesc”) dar și în engleză (“Bucharest – a perfect place”; “you are the perfect audience” etc.), ce mai, nici nu băgai de seamă că sunetul e catastrofal.
Alături de Tyler, Jo “Fukin’” Perry (că așa ni l-a prezentat Steve, ba chiar de două ori!) a dus greul spectacolului, prestând la chitară ca un adevărat maestru. În plus, singura piesă rock’n’roll clasic din concert l-a avut vocal tot pe el, și zău că a sunat excelent.
De altfel, alături de asta mie mi-a mai plăcut o alta atipică pentru Aerosmith, clasicul „Baby, Please Don’t Go”. Fanii devotați au cântat vers cu vers de la piesa de debut a concertului, „Love in an Elevator”, până la cea care l-a încheiat, „Walk This Way” (observați că începutul și sfârșitul au fost în forță), de mare succes… feminin bucurându-se letargicele “Crazy”, “Cryin’” și “Dream On”.
De altfel, ca o concluzie, Aerosmith cântă doar două piese: una “tare” și o baladă, în mai multe versiuni și sub mai multe titluri fiecare. Dar le cântă perfect, fără fisură, Steve Tyler având un dramatism al interpretării situat undeva la intersecția dintre Alice Cooper și Mick Jagger. Pe acesta din urmă nu-l imită, pur și simplu, ci parcă se teme că ar putea crede cineva că el… nu-i Jagger!
I-am văzut, asta-i important. Mi-au plăcut. Rămân cu un regret enorm: Că au încăput pe mâinile unor neisprăviți de organizatori care efectiv și-au bătut joc de munca lor. Și implicit de noi, spectatorii.
