Înainte de a ne întreba ce este memoria și mai ales cât ne este ea de utilă, nu doar în viața de zi cu zi, ci îndeosebi în cunoaștere, în cunoașterea care ne este cea mai solidă bază a credinței în cele superlative, în cele sfinte, să ne oprim o clipă gândul la fenomenul uitării. Cât de imens utilă ne este aceasta din urmă! Pentru că, dacă nu ar fi uitarea, am fi pe dată copleșiți, sufocați, scufundați complet într-o mare fără margini de informații, orbiți de strălucirea copleșitoare a informațiilor, auzul ne-ar fi ucis pe loc de potopul de noi și noi date care s-ar revărsa peste alcătuirea noastră, distrugându-ne. Poate că am muri de îndată dacă Creatorul nu ne-ar fi înzestrat cu salvatoarea uitare. Desigur că am în vedere o uitare selectivă, bine cumpănită, continuu însoțită de perechea ei din veșnicie: aducerea aminte.
Tocmai în raportul acesta dintre memorie și lipsa ei, teribila amnezie, își are baza ființa care suntem. Cât, din ceea ce ne alcătuiește, salvează aducerea aminte și de câte lucruri inutile supraviețuirii noastre ne scutește, ne eliberează amnezia! Dar dacă aceasta are un rol mai degrabă negativ tocmai prin faptul că provoacă o absență intermitentă, discontinuă, a celor care ne-ar putea otrăvi conștiința, în schimb, memoria este înzestrată cu rostul ziditor, întemeindu-ne ființa. Și nu este vorba doar de faptul că trebuie să ținem minte toate cele de strictă necesitate, cele ale traiului de zi cu zi, fără de care viața noastră nici nu ar putea să existe, numerele apoi, literele, cuvintele toate, ale limbii materne și adesea și ale altor idiomuri lingvistice, la o adică întreaga cultură a toposului în care viețuim. Toate acestea sunt dintre cele pe care le-am deprins în familie, în școală, de la societatea în care trăim. Dar mai sunt și altele, încă și mai importante, unele din memoria noastră sunt acolo dintotdeauna, în alcătuirea fundamentală a aducerii aminte, adică ele ne-au precedat cu mult înainte ca noi să existăm. Este însăși rețeaua care ne susține, scheletul genomului care suntem, formula noastră biologică, ireductibilă. Ca să înțelegem mai bine la ce mă refer, voi aminti că poetul nostru pretinde că i-a spus iubitei sale oftând: „Căci te iubeam cu ochi păgâni / Și plini de suferinți, / Ce mi-i lăsară din bătrâni / Părinții din părinți.“ Dragostea lui, așadar, așa cum s-a observat, nu este doar una simplă, individuală, ci în ea se concentrează tensiunea afectivă a unei întregi genealogii. El iubește nu doar în numele său, ci și în numele celor care l-au precedat prin timp, părinții din părinți – cum se și exprimă. În sufletul său este depozitată memorialistic erotica unui întreg lanț uman. Deși nu întotdeauna suntem conștienți că prin noi se exprimă adesea strămoșii și că ceea ce credem și ceea ce facem are astfel greutatea unui lung șir uman, cu suferințele și cu bucuriile pe care le-au trăit prin veac cei care îl alcătuiesc, totuși aceasta este realitatea din adânc.
Însă dincolo de toate aceste caracteristici, omenești, prea omenești, ale memoriei noastre, există în temeiul ei, subteran în chiar ceea ce o susține, însăși credința. Fără aceasta am putea fi și numai ca piatra, ce își ține minte doar formula chimică a alcătuirii sale, ori ca planta ce își poartă prin veac seminția prin care se propagă nesfârșit, sau ca fiara care își știe dresajul la care a fost supusă de asperitățile vieții în sălbăticie. Dar noi oamenii, față de toate acestea, noi avem ceva în plus în intelectul cu care am fost înzestrați dintru început, fiindcă îl avem în locul cel mai tainic al alcătuirii noastre pe Cel Veșnic, sau poate avem de fapt nu pe Acela chiar, ci doar conștiința existenței lui, avem adică Revelația despre sfințenia lumii noastre. Iar această cunoaștere a credinței din noi este partea cea mai nobilă a ființei care suntem. De la ea și numai prin ea se dezvoltă și crește sentimentul că suntem în adevăr fii ai Tatălui din cer. Pentru că noi oamenii ținem minte că Dumnezeu există, ne aducem mereu aminte că suntem legați ființial, ontologic, de Cel Veșnic. Nucleul absolut al memoriei noastre este conștiința faptului că Dumnezeu există. Acest adevăr e un stâlp absolut în chiar rădăcina a ceea ce suntem. Și nici nu știm cu adevărat cât de fundamentală ne este această credință, prezentă în conștiința omului și atunci când acesta nu conștientizează respectiva prezență. Și încă aceasta nu este totul, pentru că atestarea prin memorie a credinței este caracteristică nu doar pentru noi, cei care credem și mărturisim, ci și pentru cei care blasfemiază credința pretinzând că sunt atei. Tot astfel cum în chiar cuvântul ateu este îndată după a privativ prezent cuvântul Dumnezeu, tot așa cel care sfidează lumea pretinzând că se situează în afara credinței trebuie să găsească mai întâi în memoria sa informația despre Dumnezeu. Diavolul însuși și cei care i se închină lui, chiar și aceștia există numai în măsura în care mai întâi și mai presus de toate există Cel Veșnic. Fiindcă nu poți nega că ceva există decât după ce în prealabil ai luat cunoștință despre acela. Existența răului în lume se certifică numai prin raportare la binele absolut. Memoria noastră, prin funcția ei supremă, atestă că Dumnezeu există! Prin cine știe ce boală a minții putem ajunge să fim complet amnezici, dar chiar și atunci ne aflăm în îmbrățișarea veșniciei.
(Sursa: Ziarul Lumina)
